Timpul, sculptorul neobosit al existenței, își lasă amprenta pe fiecare fragment al ființei noastre. Cu fiecare ticăit al ceasului, distanța se întinde între noi și cei dragi, între noi și noi înșine. Într-o lume în care totul se transformă, ne lăsăm adesea pradă unui dor nemărginit, ca și cum ar exista un gol în existența noastră. Ce ne mai leagă, atunci când kilometrii sau anii ne separă? Ce rămâne când totul în jur nostru pare să se piardă în neant?

În această călătorie numită viață, ne îndepărtăm unii de alții, nu doar fizic, ci și emoțional. Schimbările sunt inevitabile, ca și cum am fi frunze purtate de vântul destinului. Ne transformăm, ne reinventăm, și în acest proces, ne întrebăm dacă mai există ceva constant, ceva care să ne ancoreze în realitate.

În acest labirint al existenței, ne confruntăm cu dileme și întrebări care ne zguduie până în străfundurile ființei. Ne întrebăm ce rămâne atunci când schimbarea ne-a transformat în străini unii față de alții. Ce punți invizibile mai există între suflete, când totul în jurul nostru se mișcă într-un ritm amețitor? Și în căutarea răspunsurilor, ne dăm seama că poate nu totul este atât de efemer cum pare la prima vedere.

Timpul: Efemeritatea ca lege a vieții

Timpul, sculptorul neobosit al existenței noastre, ne modelează în fiecare clipă, până când ajungem să fim, la nivel celular, complet diferiți de ceea ce eram. În acest proces de metamorfoză, corpul nostru devine un teritoriu nou, necunoscut, chiar și pentru noi înșine. Iar atunci când ne reîntâlnim cu cineva după o lungă perioadă, este ca și cum două entități străine s-ar întâlni pentru prima dată.

Și atunci ne confruntăm cu o enigmă profundă: ce anume ne mai leagă, atunci când corpurile noastre s-au transformat în asemenea măsură încât sunt practic străine unul față de altul? Este ca și cum două galaxii s-ar intersecta, fiecare cu propria sa compoziție de stele și planete, dar ambele făcând parte din același univers.

„Nu suntem ființe umane având o experiență spirituală; suntem ființe spirituale având o experiență umană” spunea filosoful Pierre Teilhard de Chardin. În această perspectivă, poate că legăturile care ne unesc nu sunt doar fizice sau temporale, ci spirituale, ancorate într-o realitate mai profundă decât cea vizibilă.

„Nu suntem niciodată aceiași; suntem mereu diferiți. Schimbarea este o condiție necesară a existenței.” – Virginia Woolf

Corpul și mintea: Timpul, clepsidra schimbării

Schimbarea nu este doar inevitabilă, ci și esențială pentru evoluția noastră ca ființe umane. Neuroplasticitatea, acea remarcabilă flexibilitate a creierului de a se reorganiza, ne permite să învățăm, să ne adaptăm, să supraviețuim. Acest fenomen nu este doar un act de supraviețuire, ci și o dovadă a potențialului nostru nelimitat de a ne reinventa.

Nu doar corpul nostru se schimbă, ci și mintea noastră, la fel și percepțiile și mentalitatea, nivelul intelectual sau interesele. Această metamorfoză continuă face ca reîntâlnirile să devină un teren minat al nerecunoașterii. Pentru că nici noi, nici cealaltă persoană nu mai suntem oamenii care eram odată. Suntem, în esență, două entități noi care încearcă să se regăsească într-un labirint al schimbării.

Adesea, avem un alt statut social, alte aspirații și interese în viață, o altă mentalitate. Și implicit, dacă în decursul timpului nu a existat o sincronizare între noi, aceste linii care odată erau paralele acum se îndepărtează, creând un gol imens între ele.

În această dinamică, ajungem uneori să ne spunem nouă înșine sau chiar să afirmăm cu voce tare că nu ne mai recunoaștem sau că nu mai recunoaștem o anumită persoană. Și toate acestea sunt lucruri normale, pentru că timpul înseamnă schimbare. Doar lucrurile imateriale, cum ar fi amintirile sau sentimentele, pot rămâne neschimbate la nesfârșit.

Ca să-l citez pe Carl Rogers,  „Cel mai mare cadou pe care i-l poți face cuiva este pur și simplu să-l asculți.” În acest context, poate că adevărata artă a reîntâlnirii nu este să ne regăsim în formele exterioare, ci să ne reascultăm, să ne redescoperim prin prisma schimbărilor care ne-au modelat. Astfel, chiar și într-o lume în continuă schimbare, ne putem regăsi în amintirile care ne leagă.

„Nimic nu este mai stabil decât schimbarea.” – Sigmund Freud

Amintirile: Punțile de legătură peste oceanul existenței

Amintirile sunt stelele călăuzitoare în galaxia perpetuă a schimbării, puncte luminoase care strălucesc în întunericul uitării. Ele sunt constelații în universul existenței noastre, formând modele și povești care ne ajută să navigăm prin labirintul vieții. Într-o realitate în care tot ce e material se metamorfozează sau se dispersează, amintirile devin constantele noastre cosmice, punctele de reper care ne ghidează înapoi spre lumină, chiar și din cele mai negre nopți.

Pentru că, în esență, relațiile nu sunt doar sume ale interacțiunilor noastre fizice sau mentale; ele sunt țesute din amintiri. Acestea nu sunt doar înregistrări ale trecutului, ci și rezervoare de emoții, capabile să coloreze prezentul și să modeleze viitorul. Ele sunt ca niște pietre prețioase pe care le adunăm într-o comoară interioară, fiecare cu propria sa strălucire și semnificație.

Dar cum creăm aceste amintiri care să trăiască veșnic? Putem face asta într-un mod voluntar?

Și cu siguranță, ne putem crea aceste amintiri într-un mod voit, fiind mereu o prezență autentică și tratând interacțiunile cu empatie. Amintirile apar adesea în acele momente de vulnerabilitate și conexiune reală, pentru că atunci se nasc legăturile cele mai profunde.

Într-o mare de evenimente, care sunt acele picături care merită păstrate în borcanul nemuritor al amintirilor? De ce ne amintim cu lux de amănunte o situație întâmplată acum zece ani, dar uităm ce am mâncat săptămâna trecută? Răspunsul la această întrebare este pe cât de simplu, pe atât de complex: ne amintim evenimentele încărcate de emoție.

„Amintirile sunt arhivele minții noastre, unde emoțiile și experiențele sunt stocate ca și cum ar fi comori inestimabile.” – Sigmund Freud

În cele din urmă, nu ne amintim evenimente, ci ne amintim cum ne-a făcut cineva să ne simțim. Acest sentiment vine adesea legat de o întâmplare pe care am transformat-o într-o amintire bună de păstrat. Este ca și cum am alege cu grijă pietrele prețioase care merită un loc în borcanul existenței noastre.

„Oamenii vor uita ce ai spus, oamenii vor uita ce ai făcut, dar oamenii nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă.” – Maya Angelou

Astfel, amintirile devin nu doar punțile care ne leagă de alții, ci și ancorele care ne țin legați de noi înșine, într-o lume în care altfel totul s-ar pierde în neant.

Timpul, sculptorul neobosit al existenței

În acest teatru al vieții, unde fiecare act este un capitol din povestea noastră, te invit să devii nu doar un spectator, ci și un regizor conștient. Creează-ți amintiri noi în mod voit; pentru că acestea sunt ca niște semințe pe care le plantezi în grădina sufletului tău, semințe care vor înflori la nevoie, luminând întunericul cu frumusețea lor.

Trăind cu autenticitate, fiecare moment devine o oportunitate de a adăuga o nouă picătură în borcanul amintirilor tale. Este ca și cum ai scrie un poem cu fiecare zâmbet, cu fiecare lacrimă, cu fiecare îmbrățișare. Și în acest proces, nu doar că îți îmbogățești propria viață, dar devii și un personaj memorabil în poveștile altora.

În relații, importanța de a crea noi amintiri este vitală. Depănând mereu aceeași amintire veche și prăfuită, riscăm să transformăm relația într-un muzeu al trecutului, în loc să o facem o grădină a prezentului și viitorului. O relație sănătoasă este ca un râu care curge, nu ca un lac stătut. Ea necesită noi experiențe, noi amintiri, noi moduri de a ne redescoperi și reînnoi.

 „Nu vedem lucrurile așa cum sunt, le vedem așa cum suntem noi.” Anais Nin

Pentru că prin crearea de noi amintiri, ne oferim șansa de a vedea noi fațete ale celor dragi și ale noastre, de a îmbrățișa complexitatea și frumusețea schimbării.

Așadar, întrebarea care rămâne este: ce amintire nouă vei adăuga astăzi la zestrea vieții tale? Ce semințe vei planta în grădina relațiilor tale, semințe care vor crește în flori ale înțelegerii, ale iubirii, ale conexiunii?

În final, acestea sunt cele care vor dăinui, acestea sunt cele care vor transforma efemerul în etern. Pentru că până la urmă nu este despre a ne aminti, ci despre a trăi momente memoriale!

Citește și: https://www.mindsetup.ro/stima-de-sine-promisiunile-neonorate-devine-o-datorie-fata-de-sine/ și  https://www.tonisao.ro/cele-7-secrete-ale-oamenilor-fericiti/

Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean