tonisao

Patrioți pentru o zi

 Cum devenim deodată patrioți
 În ceas de sărbătoare,
 Altfel suntem niște idioți
 Pierduți în nepăsare.
  
 Și tricoloru-l arborăm,
 De ziua națională,
 Apoi de el ne lepădăm,
 De parcă-ar fi o boală.
  
 Prin lumea toată am împrăștiat,
 Parfumul strămoșesc,
 Dar țara parcă ne-am uitat,
 Și neamul românesc.
  
 Ne-amintim din când în când
 De dorul ce ne doare
 Și ne răsare, iar în gând,
 O Românie mare.
  
 Dar dimineața ne trezim plăcut
 Din vrăjile beției,
 Și ne întoarcem la trecut,
 La soarta României!
  
 Nimic nu s-a schimbat nici azi,
 În mână n-avem arme,
 Ne pleacă mândrii noștri brazi,
 Rămânem fără mame.
  
 De-ar fi să ne trezim cândva
 A doua zi, ca seara
 Cu entuziasmul de-a salva
 Poporul nost’ și țara. 

Un necunoscut

Te cațeri pe perete zi de zi
Eu te dau jos, tu iar revii.
Eu te arunc din atriul vieții mele
Tu te strecori, mă lași fără putere.

Și te doresc, dar te alung
În suflet ace îmi împung,
Și încerc mereu să-te  ocolesc
Dar tot în suflet te găsesc.

Te văd acum, mă trec fiori
Tu ești o rază între flori,
O rază pe care-o iubesc
Un ciob cu care mă rănesc.

Mă trec fiori și frământări
Pășesc pe-aceleași vechi cărări,
Mă pierd prin noapte făr' să știu
Ajung adesea în pustiu.

Tu încă ești în gândul meu,
O umbră sau un curcubeu
Un vis frumos, un vis amar
Un vis aproape un coșmar.

Și simt că sufletu-ți de fier,
E-o depărtare în care pier
Zâmbetul tău e un sonet,
Dragostea ta e un magnet.

Dar noi suntem de-același pol,
O inimă, un suflet gol.
Un spațiu în care gravitez,
Eu lângă tine levitez.

Plutesc aievea și îți spun
Că tot ce simt am să transpun,
Dar tu în față ai un scut,
Eu sunt doar un necunoscut.

Minciuni între pereți

Nu mai vreau să-ți cred minciuna,
Nu mai vreau să mă rănești,
Vreau să treacă odat' furtuna,
Norii să îi risipești.

Nu mai vreau să mă cufunde
Fața tristă a acestei vieți,
Nici ca lacrimi să inunde,
Dragostea dintre pereți.

Nu mai vreau să port în ceață
Dragostea și dorul tău,
Nici nu vreau s-ajung de gheață
Cum e azi sufletul meu.

Nu mai vreau a ta iubire,
Nu mai vreau să mă rănești,
Vreau ca inima din mine
Să dărâme acești pereți.

Nu toate inimile sunt perechi

 -       De câte ori te-am căutat
 De-atâtea ori m-ai refuzat.
 De câte ori eu te-am iubit,
 De-atâtea ori m-ai amăgit.
 
 
 -       Eu nu te vreau în viaţa mea
 Deşi-ţi provoc o rană grea.
 Eu știu prea bine că dorești
 Ca doar pe min’ să mă iubești.
 
 
 -       N-ai vrut nici gând, dragostea mea,
 N-ai vrut să fiu în preajma ta.
 Deși tu știi că te îndrăgesc,
 Nu m-ai lăsat să te iubesc.
  
  
 -       Nu vreau nici gând dragostea ta
 Deși tu crezi că sunt o stea.
 Și nici nu vreau să te rănesc
 Dar eu nu pot să te iubesc.
 
 
 -       Am vrut să-ți dau inima mea
 Dar tu n-ai vrut s-auzi de ea.
 Am vrut ca viața s-o sfârșesc
 Doar ca să vezi că te iubesc.
 
 
 -       De câte ori am încercat?!
 Să te iubesc, dar nu mi-e dat.
 De câte ori te-am ocolit?!
 Doar ca să nu te văd rănit… 

Povestea minciunii

 
  De vină-s eu că sunt nătâng în viața asta ciumă,
  neîncetat mă zbat și plâng, eu nu te plac minciună.
  De veacuri presărată stai în lumea infantilă,
  minciună îngâmfată, acum îmi ești ostilă!
   
  Nu-ți poți expune gândul urlând în gura mare,
  că vezi, dragă, privirea urâtă cum apare.
  Apare între oameni în orele târzii,
  mâncând apoi ca toamna, pășunile ce-s vii.
   
 Din negură apare minciuna blestemată,
 ce umple lumea toată de ciuma ei spurcată.
 Triumfătoare râde privind în sus spre cer,
 sperând că, ea, minciuna, va zăbovi în el.
 
 Se duce, le șoptește, la cei ce o ascultă,
 toate le-înflorește, toate-s o insultă.
 Minților îngustate ea le e pe plac,
 ascunse între ecouri, tare se complac.
 
 Numai adevărul o poate stârpii
 rănile minciunii le poate cârpii.
 Smulsă dintre gânduri, totul e uitat
 vine adevărul și face curat.
 
  Adevăru’ apare cu tolba-i fermecată
  și neavând nicio speranță, minciuna-i secerată.
  Minciuna cade lată, se pare a murit,
  iar binele din oameni din nou a izbutit...
   
  Dar apriga minciună s-a rostogolit, 
  în apa unei oaze, iar a înflorit.
  Dovada ce o leagă de lume s-a pierdut
  acum poate să-o ia din nou de la început.
   
  Văzându-se salvată minciuna s-a oprit
  și întorcând privirea, cu patos a grăit:
  - Blestem a voastră viața și-n ceasul cel târziu
  să vă întâlniți cu mine, la oază în pustiu.
   
  Aud aceste vorbe și gândul îmi îngheață,
  când în deșertul putred, o oază-mi iese-n față.
  - Poftește și te-adapă din apa nemuririi,
  ce poartă omenirea spre culmea împlinirii.
    
  Dar apa ce se-arată îmi pare că-i spurcată,
  deși în luciul ei, îmi pare fermecată.
  - Minciună fără viață, ce cauți în pustiu?
  aici e numai moarte, doar eu  sunt  încă viu.
   
  Îndat’ ridic privirea și văd cum cad din cer
  mici picături de ploaie care mă fac să sper.
  Să sper că refuzată minciuna va muri,
  și adevărul dulce în toți va înflori.  
%d blogeri au apreciat: