AcasăPoeziiTăvălugul iubirii: Soarele și luna pe cap poartă cununa

Tăvălugul iubirii: Soarele și luna pe cap poartă cununa

Published on

spot_img

Poezia ‘Tăvălugul iubirii’ își are rădăcinile în adâncurile bogate ale folclorului românesc și mitologiei universale, explorând tema veche și mereu nouă a relației dintre Soare și Lună. De-a lungul timpului, aceste două entități cosmice au fost personificate și îmbrăcate în povești pline de romantism, dor și separare eternă, așa cum se regăsește și în basmele românești.

Această poezie reînvie mitul frăției și al iubirii imposibile dintre Soare și Lună, un mit întâlnit în diverse culturi, dar care găsește o rezonanță specială în inima folclorului nostru. În versurile sale, poezia țese o narațiune despre dragoste, sacrificiu și destin, oglindind străvechea luptă între zi și noapte, lumină și întuneric, într-o manieră profund umană și totodată cosmică.

Tăvălugul iubirii
Tăvălugul iubirii

Tăvălugul iubirii

Prins în lanțuri să nu scape
A rupt muntele din loc,
Ca de ea să fie-aproape
Cum e flacăra de foc.

A rup lanțul nemuririi
Ce de veacuri îl lega
Și cupola strălucirii
Ce de mult îl subjuga.

A rupt tot ce-i stă în cale,
Chiar și stelele pustii
Ce fac semne zodiacale
Printre gânduri zavistii.

Pe pământul strâmb și aspru
Prima dată a pășit,
Fără aerul lui sobru
Ce de veacuri l-a spășit.

A pășit în lumea oarbă
Ce în față i-a ieșit,
Încercând ca să absoarbă,
Dragostea ce l-a sleit.

El, ajuns fără putere
Printre oameni, o zări
Învelită în mistere,
Pe aleasa inimii.

Lângă ea ajunge-n grabă
De nimic nu s-a temut,
Cine ești? Femeia întreabă…
Însă el, părea că-i mut…

Soarele:

Am venit să-ți scriu pastele
Pe pământ să te-ntâlnesc,
De mult caut printre stele
Dar ca tine, nu găsesc.

Din flori vreau să-ți fac cunună
Părul să ți-l împletesc,
Să te țin ușor de mână
Și să-ți murmur: „te iubesc!

Luna:

Ai plecat din valea vieții
Să nu te mai pot vedea,
În grădina dimineții
Ce în fața mea ardea.

Cerul negru e de piatră,
Tot așa inima mea,
Aruncată într-o vatră,
Pentru oameni se temea.

Pe pământ e acuma noapte
Și așa va fi mereu,
Căci lumina ta din șoapte,
Se revarsă foarte greu.

Lumea-acum e blestemată
Să înghețe-n noaptea grea
De lumină e privată,
Doar ca eu să fiu a ta!?

Soarele:

Hai cu mine printre stele
Pe boltă să hoinărim
Din nori o să îți fac castele,
În care să ne iubim.

Sus în cer te fac regină,
Peste tot ca să domnești,
Inima-mi să-ți aparțină,
Din suflet să mă iubești.

Sau de-ți este drag pământul,
Eu las nemurirea mea
Și îmi lepăd și veșmântul
Și lumina mea de stea…

Luna:

Eu te înțeleg pe tine
Că din suflet mă iubești,
Noi avem niște destine
Mi-e frică să nu greșești.

Cerul parcă se revoltă,
Pe pământ totu-i pustiu
Dacă nu te urci pe boltă,
Vom ajunge în sicriu.

Pe pământ e-acuma noapte
Soarele e în exil,
Totul pare să se-ndrepte,
Spre un munte de steril.

Soarele:

Eu pe boltă urc călare
Să cer nemurirea ta
Să-ți dau razele-mi solare,
Mamei te voi prezenta.

Luna:

Unde pleci așa, iubire?
Fără să mă-ntrebi ceva,
Eu deja-s nemuritoare,
Dar numai în lumea mea!

Am plecat de mult din ceruri,
Să îmi caut liniștea,
Vreau să uit acele vremuri,
Nu mai vreau să fiu o stea.

Soarele însă-i departe,
Și nimic n-a auzit
Lângă mama lui în șoapte,
Ochii i s-au umezit.

Soarele:

De o viață-ți apăr cerul
Nu știu face altceva,
Nu cunosc decât eterul,
Nu ți-am spus să-mi dai ceva.

Tu ești mama creatoare
Ce ai tot în grija ta,
De la omul care moare,
Pân’ la nemurirea mea.

Nu îți cer să-mi dai avere,
Deja simt că sunt bogat
Am descoperit iubire
Scopul meu eu l-am aflat.

Scapă-mă de nemurire
Și de strălucirea mea,
Doar o zi să-i simt iubirea
Și să mă îmbăt cu ea…

Mama creatoare:

Tu nu poți așa deodată
Să lași nemurirea ta,
Să lași lumea cufundată,
Într-o noapte fără-o stea.

Nu poți să-i privezi pe oameni
De toată căldura ta,
Nici nu poți să-i dai iubirii
Ce în veci nu poate avea.

Nemurirea nu-i o vorbă
Ce faci tu e un păcat,
Omenirea nu-i o jerbă
Aruncată în neant.

Iubirea ta e ca o nimfă,
Trăirea ei e un păcat,
Iubirea-i un sonet la harfă
Ce-adesea sună minunat.

Iubirea, însă, adesea-i oarbă,
Iar gustul ei, mereu amar,
Când dragostea o să-te absoarbă
Vei fi în mână la dijmar…

Eu am pierdut deja o fiică
Ce hoinărește în zadar,
Pierdută lumea ei pitică
Unde iubirea, e un dar…

Hai du-te îndată și răsari,
Pe bolta cristalină,
Iar eu pe fata din lăstari,
Pe cer o fac regină.

El pleacă îndată bucuros,
Fără să înțeleagă,
Căci astăzi nu e victorios,
Destinul nu își leagă.

Luna:

Iubitul mea, în seara asta,
Eu văd doar stelele pustii
Ce se pierd ca o năpastă
În timp ce te aștept să vii.

Pe semne mamei tu i-ai spus,
Cum poate da de mine,
Pe cerul nopții ea m-a pus,
Dar nu sunt lângă tine.

Pe tine vreau să te privesc,
În noaptea de opal,
Dar văd în inimă că-mi cresc,
Bucăți albastre de cristal.

Ea plânge-n noapte căutând
Dar el este departe,
Coroana cerului purtând,
Cu visele-i deșarte.

Soarele:

Pământul-i alb, parcă pustiu,
Iar bolțile-s străine,
Pierdut pe cerul albăstriu,
Tu nu ești lângă mine.

Pe boltă singur azi răsar
Și caut în neștire
Privirea ta, dar în zadar…
Căci nu îi dau de știre!

Cobor pe boltă l-asfințit,
În lumea unde-i interzis
Și sper că azi ai răsărit,
Însă te văd numai în vis.

În vis apari la nesfârșit,
Și suntem împreună
Dar bolta încă n-ai găsit
Și totu-i o minciună.

Pe cerul albastru și pustiu
Soarele răsare,
Printre norii ce descriu,
Iubirea ce îl doare.

Soarele:

Nori încep să îngrădească,
Cerul ăsta albăstrui
Boltele să se unească,
Eu să fiu al nimănui.

Stelele le-a șters deodată
De pe-albastru ăsta viu ,
Far’ măcar să aibă regrete,
Că îi cerul prea pustiu.

A lăsat în urma moartea
Și al meu suflet purpuriu,
Și-a ascuns de mine noaptea
Și pe tine… asta știu.

Luna:

Tristă-i viaţa-n închisoare,
Tristă-s eu, căci făr să știu,
M-am îndrăgostit de Soare
Care plânge în pustiu.

Toată dragostea din  mine
Ce pe tine te dorea,
A-nceput să mă termine,
Să m-arunce în noaptea grea.

În imensitatea negrului din faţă,
Tu-mi pari a fi un curcubeu,
Un biet copil ce se răsfață,
O vrajă-n sufletu-mi de pleu.

Pe cer tu arzi ca o făclie,
Care se pierde în trecut,
Și luminezi cu raza-ți vie,
Poteci ce nu sunt de trecut.

Soarele:

În marea moartă și sărată
Te pot vedea cum strălucești
Când eu răsar pe bolt-albastră
Iar tu a-mea lume părăsești.

Luna:

Deși în flăcări tu trăiești
Privirea-ți e de gheață.
Aș vrea să nu mă mai iubești
Să nu-ți mai fiu povață.

Soarele:

Deși eu sunt blocat în zi,
Iar tu te-ascunzi în noapte
Iubirea mea va dăinui
Pe veci dacă se poate…

Ultimele articole

Moartea ca renaștere

Moartea ca renaștere: Călătoria neîntreruptă a ființei Când frunzele toamnei se aștern ca un covor...

Iubește zâmbetul, iar ochii tăi vor râde mereu!

Iubește zâmbetul, iar ochii tăi vor râde mereu! Frumusețea este un concept atât de evaziv...

Dincolo de stele: Scrisoare din Cer

Dincolo de stele: Scrisoare din Cer Copilul meu drag, îți scriu această scrisoare din cer,...

Recenzie: Laleaua Neagră de Alexandre Dumas

Recenzie: Laleaua Neagră de Alexandre Dumas "Laleaua Neagră", opera lui Alexandre Dumas din 1850, aduce...

Vezi și ...

Moartea ca renaștere

Moartea ca renaștere: Călătoria neîntreruptă a ființei Când frunzele toamnei se aștern ca un covor...

Iubește zâmbetul, iar ochii tăi vor râde mereu!

Iubește zâmbetul, iar ochii tăi vor râde mereu! Frumusețea este un concept atât de evaziv...

Dincolo de stele: Scrisoare din Cer

Dincolo de stele: Scrisoare din Cer Copilul meu drag, îți scriu această scrisoare din cer,...