Tăcerea de catifea va face parte din noul meu volum de versuri, o colecție alcătuită din poeme născute din ciorne și însemnări vechi. Așadar, aceste texte nu reflectă trăirile mele recente, ci sunt extrase din note adunate de-a lungul timpului, uneori inspirate din propriile mele rătăciri, alteori din povești care mi-au fost relatate și pe care le-am așezat, cândva, pe hârtie sau în cloud.
Știu că unii dintre voi v-ați făcut griji, dar vreau să vă asigur că sunt bine. Tocmai de aceea pot rescrie acum aceste texte: pentru că am o gândire limpede și o stare de spirit echilibrată, care îmi oferă claritatea necesară să privesc totul dintr-o altă perspectivă. Una care ridică perdeaua durerii și-mi permite să transform ceea ce a fost, în ceva etern.
Tăcerea de catifea este o poezie care vorbește despre pierderea sensului vieții odată cu pierderea iubirii. Despre momentul în care nu mai știi de ce te trezești dimineața, de ce mai respiri, de ce continui acest joc numit viață. Este un poem despre durere, despre gol, despre suferința care sapă tăcut în inima noastră. Este despre o inimă care încă bate fără a înțelege de ce. Și despre acea clipă în care nu mai știi dacă trăiești sau doar te lași purtat, inert, printr-un univers care nu-ți mai aparține.
Tăcerea de catifea
A venit o zi
când tăcerea a devenit un zid între noi,
rece și impenetrabil, ca o piatră de moară
care ne macină visele și le transformă în cenușă.
Telefonul, odinioară martor al șoaptelor noastre,
a rămas mut,
cu ecranul întunecat ca o oglindă în care se reflectă uitarea.
Iar ecoul ultimelor tale cuvinte s-a pierdut in neant,
ca un tren dintr-o gară pustie
pe care nu-l mai așteaptă nimeni.
Peste noi s-a așternut tăcerea,
ca o perdea ce coboară peste o scenă pustie,
ridicând praful de stele amare.
Și, de atunci,
mintea mea a încerca să oprească timpul,
dar mă tem că e prea târziu.
Tu ai plecat deja și nu mai știi veni
sau nici nu mai vrei să revii,
iar în mine se stinge ușor
tot ce mai era viu.
Îmi amintesc ultimul tău mesaj,
un amalgham de cuvinte aruncate cu dispreț,
ca și cum ai fi vrut să te rupi de mine
fără să te mai doară.
Le-am atins cu degetele,
de parcă aș fi încercat să trec dincolo de ele,
să simt urma căldurii care ne lega odată,
ca și cum literele tale ar mai fi păstrat cumva,
în niște colțuri nevăzute,
ceva din atingerea ta.
M-am lăsat purtat de un val de amintiri
și-am simțit cum vântul ți-a adus parfumul,
ca și cum ai fi fost acum, aici.
Dar nu erai, iar eu tânjeam
după părul tău ce-mi mângâia obrajii,
ca o umbră blândă a zilelor care nu se mai întorc.
După glasul tău ce-mi răsuna în timpane
ca o ploaie ce-mi îndulcea arșița sufletului,
fără s-o stingă.
Dar acum, durerea mă împinge spre stele
și mă face să caut pe cer licărirea ta.
Ochii mei încep să vadă, dincolo de nori de plumb,
imaginea ta, dar nu ești tu…
Ci doar o lumină palidă care pâlpâie
și proiectează, fără să știe, o umbră
ce pare să-mi spună că, dincolo de timpul
care ne-a sfărâmat, ești încă acolo, undeva,
ca o siluetă care se apropie să-mi atingă fruntea
cu răcoarea unui sărut pierdut,
dar pe care nu-l simt niciodată.
Întunericul ființei mă înconjoară,
ca un val care se sparge de mal,
mușcând din el bucată cu bucată.
Și tot așa simt cum sufletul meu se stinge,
cum se îndepărtează de toți,
de Dumnezeu, de tine.
Sunt o floare uitată într-un ghiveci crăpat,
pe care ai lăsat-o pe pervazul încins,
când ai plecat în vacanța
din care n-ai mai revenit niciodată.
Și simt că am purtat în mine un univers
plin de lumini și umbre care se duelau,
de atingeri care mă vrăjeau
și de absențe care mă înnebuneau.
Dar acum am rămas doar cu nebunia,
cu o noapte fără margini în care mă înec,
în care îmi ascund sufletul,
sperând că inima nu o să mă mai doară.
Și-ncerc să uit, dar îți aud mereu pașii,
cum tropăie pe cerul roșu, de jar.
Te văd cum vii din depărtare,
cum te legeni agale pe deal,
cum mă strigi: „Iubite, vin-o la vale!”
Și eu vin, și vin, deși știu că e doar un miraj,
o nălucă ce mă sperie și totodată mă atrage.
O fantasmă care mă strigă, apoi se ascunde și tace.
Și mă întreb, fără răspuns:
de ce durerea e un ocean,
iar dragostea e doar o picătură?
Iar durerea se transformă într-o tăcerea de catifea
care îmi învelește simțurile,
care mă sufocă și mă imobilizează
într-o lume fără hotare.
Și totuși, încă trăiesc, fără să mai înțeleg de ce.
Simt cum parcă timpul mă trage după el,
ca pe o apă tulbure de care încearcă să scape.
Mă doare atât de mult absența ta,
încât te-am uitat,
dar, în proces, m-am uitat și pe mine.
P.S a doua variantă a poeziei: https://www.tonisao.ro/poezie-sunt-doar-eu-la-apus/
Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean