Sunt fețe moarte pe pământ,
Sunt inimi prinse-n jurământ,
Sunt nori ce scutură-n pustiu,
Sunt frunze negre pe sicriu.

Sunt stele albastre ce se sting,
Sunt vânturi reci ce te ating,
Sunt vise multe-n care învingi,
Sunt vieți uitate între chingi.

Sunt nori pierduți pe cerul viu,
Sunt mii de oameni în pustiu,
Sunt luminițe ce lucesc,
Sunt oameni simpli ce iubesc.

Sunt gânduri moarte pe pământ,
Sunt umbre negre în mormânt,
Sunt linii drepte pe câmpii,
Sunt boli ce-omoară a noști’ copii.

Sunt ape încleștate-n ger,
Sunt păsări moarte azi pe cer,
Sunt molii negre-n coridor,
Sunt lacrimi multe-n dormitor…

Captivi în iubire, când umbrele devin mai puternice decât lumina

Sunt relații care încep ca o promisiune a unui viitor luminos, dar care, pe nesimțite, se transformă în labirinturi fără ieșire. Iubirea, care ar fi trebuit să fie un drum spre împlinire, devine o tăcere apăsătoare, un joc obositor între speranță și deziluzie. Așteptăm, mereu cu speranța că, într-o zi, ceva se va schimba, că iubirea va redeveni ceea ce a fost sau ceea ce ne-am dorit dintotdeauna să fie. Ne agățăm astfel de fiecare promisiune nerostită, de fiecare gest care ne face să credem că suntem pe punctul de a regăsi ceea ce am pierdut, convingându-ne că poate încă mai există o șansă.

Însă șansele acestea sunt doar umbre ale unui trecut pe care îl privim prin lentila dorințelor noastre. Și așa, trec zile, luni, poate ani, iar realitatea rămâne aceeași, ba mai mult, se degradează cu odată cu fiecare lacrimă, cu fiecare suspin. Suntem părtașii la joc obositor al apropierii și al depărtării, al unei pendulări nesfârșite între atracție și respingere, între speranța că totul se va îndrepta și realitatea care ne arată, iar și iar, că rătăcim mere în același labirint fără sfârșit.

Sunt fețe moarte pe pământ.

Dar câte dintre aceste fețe ne-au privit cândva cu lumină în ochi? Câte ne-au rostit numele cu acea căldură pe care doar începuturile o au? Și câte s-au estompat, rămânând doar contururi goale într-o poveste care și-a pierdut sensul?

Ne apropiem de oglindă și ne întrebăm dacă privirea care ne întâmpină ne mai aparține sau dacă, fără să știm, am devenit străini în propriile noastre trupuri. Ne-am schimbat încet, fără zgomot, până când urmele a ceea ce am fost s-au risipit, iar acum nici măcar nu ne mai întrebăm dacă mai vrem să fim aici. Suntem oare noi cei care am fost la început sau suntem doar umbrele unei iubiri care ne-a măcinat, până când nu a mai rămas nimic din noi?

Sunt inimi prinse-n jurământ.

Câte dintre promisiunile pe care le facem rămân valabile atunci când iubirea se destramă încet? Câte dintre acestea ne mai țin aproape pentru că vrem cu adevărat să fim acolo și câte doar pentru că pierderea lor pare mai dureroasă decât povara de a le duce mai departe?

Ne spunem că trebuie să rămânem, că loialitatea față de ce am jurat este mai importantă decât golul care s-a așternut între noi. Însă ce mai înseamnă o promisiune atunci când cuvintele au devenit doar umbre într-o tăcere în care nimeni nu mai îndrăznește să vorbească? Ce mai poate lega două suflete care, oricât de aproape ar fi, nu mai știu să se întâlnească? Și mai mult, mai suntem noi acum persoanele care sau îndrăgostit cândva?

Cum reușește o iubire toxică să ne ține captivi?

Există o linie invizibilă pe care o traversăm fără să ne dăm seama, un punct dincolo de care nu mai suntem legați de iubire, ci de ceea ce am devenit în absența acesteia. La început, poate că am iubit cu toată ființa, crezând că suntem acolo datorită alegerii pe care am făcut-o. Dar, treptat, ceva se schimbă. Încet, nu ne mai măsurăm sentimentele prin bucurie, ci prin cât de mult putem îndura. Și, fără să conștientizăm, iubirea devine o închisoare în care rămânem nu pentru că ne face fericiți, ci pentru că nu mai știm cine am fi fără aceasta.

Astfel, frica își face culcuș în golurile pe care iubirea nu le mai umple. Și nu frica de singurătate este cea care ne sperie, ci frica de a ieși din familiaritate, din această zonă de confort care, oricât de dureroasă ar fi, ne este cunoscută. Așa cum prizonierul ajunge să-și vadă temnicerul ca pe un protector, așa și noi ne legăm de suferința care ne este familiară, convingându-ne că, într-un fel, ne aparține. Acest mecanism este cunoscut ca sindromul Stockholm, un fenomen psihologic în care victima dezvoltă atașament față de agresor, confundând dependența emoțională cu siguranța. Și așa, în mod paradoxal, suferința constantă devine mai suportabilă decât necunoscutul, iar creierul nostru ajunge să asocieze prezența durerii cu stabilitatea.

În neuroștiință, acest fenomen este explicat prin modul în care sistemul limbic, partea creierului responsabilă cu supraviețuirea, reacționează la schimbare. Acesta nu caută fericirea, ci siguranța. De aceea, orice schimbare pe care dorim să o facem, chiar și una care ne-ar putea elibera, va fi percepută ca o amenințare. Astfel, despărțirea nu ni se pare o alegere firească, ci un pericol real. Pentru creierul nostru emoțional, separarea activează aceleași circuite neuronale asociate cu abandonul și cu teama de exil, făcându-ne să ne agățăm de ceea ce ne este familiar, indiferent cât de mult ne rănește. Și tocmai de aceea rămânem. Nu pentru că iubirea ne mai leagă, ci pentru că absența acesteia ne sperie mai mult decât prezența unei potențiale suferințe cunoscute.

Sunt nori ce scutură-n pustiu.

Așteptăm ca ceva să se schimbe, ca un semn misterios să ne spună că nu am greșit rămânând. Ne convingem că timpul va reașeza lucrurile, că iubirea, dacă este reală, va învinge orice îndoială. Dar adevărul a fost mereu acolo, ascuns în tăcerile lungi, în ignoranță și în golurile pe care nu am îndrăznit să le privim. Însă iubirea care ne rănește nu este iubire, ci doar un vis care a supraviețuit mai mult decât ar fi trebuit. În timp ce speranța pe care o hrănim nu este decât un ecou al unei iluzii pe care ne temem să o lăsăm să moară.

Când paznicul se încuie cu noi în celulă

Există iubiri care nu ne oferă nici libertatea de a pleca, nici siguranța de a rămâne. Acestea nu ne vrăjesc prin ceea ce sunt, ci prin ceea ce ne promit că vor deveni. Ne fac să așteptăm, să sperăm, să ne amăgim că totul se va schimba într-o zi. Ne hrănesc cu amintiri, cu gesturi mărunte care par să spună că iubirea încă există, dar care nu sunt niciodată suficiente pentru a umple golul tot mai adânc dintre noi. Așa ajungem să rămânem într-un loc care nu ne mai aparține, prinși într-o poveste care se rescrie mereu în favoarea celui care nu ne poate iubi, dar nici nu ne lasă să plecăm.

Pentru că și această persoană este prinsă în propriile frici. Nu pentru că iubirea i-ar fi străină, ci pentru că a învățat să o exprime doar prin absență. Uneori se apropie, doar pentru a se retrage din nou, lăsându-ne să ne întrebăm dacă am fost vreodată cu adevărat doriți. Ne oferă fragmente de speranță, dar niciodată întreaga promisiune. Nu pentru că vrea să ne rănească, ci pentru că, între a ne pierde și a ne oferi prea mult, alege întotdeauna controlul.

Și astfel, în loc să plecăm, rămânem. Nu pentru că iubirea mai există, ci pentru că ne-am obișnuit să trăim din ceea ce lipsește. Ne spunem că poate mâine va fi diferit, că poate ceea ce doare acum va avea, într-un final, un sens. Dar iubirea care trebuie smulsă dintre tăceri nu este iubire, ci un cerc care ne întoarce mereu în același punct. Dar oare cât de mult trebuie să pierdem înainte de a înțelege că ceea ce căutăm nu mai este acolo?

„Sunt stele albastre ce se sting.”

Pentru că nimeni nu poate arde la nesfârșit într-o iubire care doar consumă.

„Sunt vieți uitate între chingi.”

Cum rupem lanțul care ne trage în abis?

Nu lanțurile sunt cele mai grele, ci felul în care ne-am obișnuit să le purtăm. Le-am lăsat să devină parte din noi, să ni se muleze pe piele, să le purtăm ca pe o podoabă. Și, în timp, am învățat să le privim nu ca pe o povară, ci ca pe un semn al iubirii. Ca pe o dovadă că ceea ce ne leagă încă există, ca pe o dragoste pasională care se hrănește din sacrificii. Dar ce dragoste este aceea care ne sufocă? Ce fel de iubire trebuie să doară pentru a dovedi că este reală?

Suntem ca un câine care a stat ani de zile legat și care, chiar și atunci când lanțul de la gât îi cade, rămâne în același perimetru. Pentru că libertatea nu este doar despre a putea pleca, ci despre a învăța că merităm să fim liberi. Despre a înțelege că suferința nu este o dovadă de loialitate. Că nu trebuie să mai așteptăm. Că nimic nu se va schimba doar pentru că am rămas suficient de mult.

Dar cât timp putem alerga în cerc, așteptând să se deschidă o ușă care nici măcar nu există? Ne spunem că într-o zi vom ști, că va exista un moment clar, că vom simți cu siguranță că trebuie să plecăm. Dar adevărul este că nimeni nu vine să ne deschidă poarta. Suntem noi cei care trebuie să punem mâna pe zăvor.

Libertatea începe atunci când nu mai privim înapoi. Când nu mai sperăm că mâinile care ne-au ținut pe loc vor deveni, peste noapte, cele care ne vor îmbrățișa așa cum am avut nevoie mereu.

Marcus Aurelius spunea:

„Atunci când devenim conștienți că o emoție este doar o emoție, și nimic mai mult, aceasta încetează să mai aibă control asupra noastră.”

Dar cât de greu este să ne dăm voie să simțim această realitate? Să recunoaștem că ceea ce ne ține pe loc nu este iubirea, ci doar obișnuința care ne-a devenit mai comodă decât necunoscutul? Să acceptăm că ceea ce numim loialitate este, uneori, doar teama de a privi în față adevărul?

„Sunt lacrimi multe-n dormitor.”

Dar ce rost mai au lacrimile, dacă iubirea care le-a provocat a murit demult?

Poate că adevărata eliberare nu vine ca o răbufnire, ci ca o liniște. Ca un moment în care ne dăm seama că nu mai suntem acolo, că lanțul s-a rupt, că eram liberi de mult, doar că nu am îndrăznit să ne mișcăm.

Și poate că adevărata libertate începe exact în momentul în care realizăm că lanțul nu există, că de fapt, nu a existat niciodată!

Citește și: https://www.tonisao.ro/un-suflet-pustiu/