Uneori, oamenii se întâlnesc prea devreme sau prea târziu

Există iubiri care nu mor, dar nici nu trăiesc. Acestea rămân agățate undeva între „ce-ar fi fost” și „ce n-a fost niciodată cu adevărat”.

Uneori avem impresia că ne-am întâlnit sufletul pereche. Că în fața noastră stă cineva care ne simte, ne vede, care ne atinge acolo unde nimeni altcineva n-a ajuns vreodată. Și totuși, în ciuda acestei revelații  stranii, parcă simțim că lipsește ceva. Dar dacă timpul nu e pregătit pentru noi, dacă contextul este greșit sau poate că noi înșine nu suntem încă întregi?

Poate nu suntem încă pregătiți. Poate nu am învățat să iubim fără teamă, să fim prezenți cu adevărat, să nu fugim atunci cand dragostea ni se prea mult. Cioran spunea că „cel mai greu nu e să pierzi pe cineva, ci să trăiești cu ceea ce ar fi putut fi”. 

Te-am iubit ca pe o lumină în întuneric

Ai apărut  în clipa în care noaptea prindea contur,
când totul părea că alunecă în cenușiu,
și-n mine s-a activat o dragoste,
ca o apă ce se mișcă sub gheață,
fără să știe că urmează primăvara.

Ne-am apropiat încet unul de altul,
nu prin cuvinte, ci prin gesturi
care tremurau de teamă să nu strice vraja.
Și, ca două stele rătăcite pe același cer gol,
ne-am orbit reciproc
fără să știm dacă ne vom recunoaște.

Am trăit o dragoste inegală,
cu clipe de zbor și clipe de cădere,
în care dorințele se amestecau mereu
cu presimțirea sfârșitului,
cu ceea ce a fost,
și cu ceea ce ar fi putut fi.

Am trăit o dragoste care a ars!
Ca un foc care nu are nevoie de oxigen,
deoarece se hrănește cu suflete.
Ne-am mistuit reciproc,
pentru că niciunul nu voia să stingă
ceva ce ne ținea vii,
chiar dacă asta ne topea.

În unele nopți, privirile noastre spuneau tot ce cuvintele nu îndrăzneau.
Și totuși, dimineața ne găsea tăcuți,
cu zâmbete rătăcite undeva între oboseală și regret.
Dar te-am iubit, chiar și așa…
ca pe un ocean care nu se liniștește niciodată,
ca pe o prezență care nu mângâie, ci mistuie.

Și totuși, ne-am îndepărtat încet,
fără să ne spunem nimic,
fără să realizăm ca eram deja departe.
Am pășit fiecare spre o lume diferită,
fără drame și fără opriri,
dar cu pași din ce în ce mai mici
căci distanța dintre noi a devenit durere.

Ai dispărut,
ca un nor ce s-a transformat in ploaie, 
lăsând în urma ta un colț de cer pustiu.
Iar eu, am rămas acolo,
sub un cer fără soare,
așteptând să revii.

Atunci am realizat cât de mult te iubeam,
când nu mai erai lângă mine,
când fiecare zi fără tine
devenea o rană care nu se mai închidea.
Și am simțit cum deodată 
Deși te avusem, am pierdut totul. 

Acum, ne vedem din ce în ce mai rar,
uneori te văd cum treci pe la poarta mea,
iar eu mă uit lung după tine
și în mine, inima reaprinde acel dor vechi,
de parcă timpul ar fugi înapoi,
căutând ce n-am știut să ținem.

Apoi te văd, ținându-l de mână,
și tot ce-a ars între noi se frânge dintr-o dată,
ca un vis din care m-am trezit buimac.
m-am trezit, dar gândul mi-a rămas acolo,
între lumi, într-o liniște care m-apasă.
Iar acum, sunt doar o floare într-o vază,
încă viu, dar fără rădăcini.

Citește și: https://www.tonisao.ro/ador-sa-te-privesc/

Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean