Soarele și Luna: o poveste de dragoste încâlcită 

Când iubim, totul pare să prindă viață, fiecare unghier al inimii noatre este deodată cufundat în lumina. Suntem prinși într-un dans al emoțiilor, într-o vrajă care ne face să vedem vedem doar frumosul. Parcă purtăm o lupă care estompează imperfecțiunile arătându-ne doar bucuria și magia iubirii. Dar ce se întâmplă când acestă dragoste nu este împărtășită, cand iubirea noastră e o stradă cu sens unic? Când noi vedem iubire, iar celălalt vede doar o simplă prietenie?

Soarele și Luna

— Te văd pe boltă când răsar, dar tu te-ascunzi în noapte

Și nu mă lași să te sărut și să îți fiu aproape.

În noapte pier, căci gândul mi-e la tine,

Dar oricât aș încerca, tu nu ești lângă mine.

— Când tu răsari, eu sunt deja departe

Și luminez cu raza mea deunăzi altă noapte.

Când tu răsari în glorie și lumină,

Eu mă târăsc pe boltă, în noaptea cea meschină.

— Pe cer mă-nvârt și vreau să vin în noapte

Să te sărut și să îți spun iubirea mea în șoapte,

Cobor din cer, m-arunc pe bolta lină,

Dar mă trezesc cum iar răsar… nu-n noapte, ci-n lumină.

— În ziuă stai, eu stau închisă-n noapte

Ca într-o temniță de plumb, îți murmur multe șoapte.

Încerc adesea să te-ajung, dar ești mereu departe,

Căci tu răsari mereu pe zi, iar eu răsar în noapte…

Soarele și luna: Când bumerangul nu se întoarce 

O astfel de iubire este ca un foc care arde în tăcere, consumându-ne încet, fără să ne ofere nimic înapoi, ca in bumerang care nu revine niciodată în mână care l-a aruncat. Este durerea de a fi aproape, dar niciodată suficient de aproape; de a vedea clar diferența dintre ceea ce sperăm și ceea ce primim. În astfel de momente, ne simțim mici, invizibili, ca un ecou pierdut în mijlocul unui pustiu. Și totuși, continuăm să iubim, pentru că dragostea nu ascultă de logică. Ea ne împinge să rămânem, să sperăm, să ne pierdem în iluzii.

Adar această suferință ne modelează. Aceasta ne schimbă nu doar felul în care iubim, ci și felul în care ne vedem pe noi înșine. Ne face să ne întrebăm dacă suntem suficienți, dacă greșim că ne dorim mai mult. Începem să ne îndoim de propria valoare, să ne privim prin ochii celui care nu ne iubește și încercăm să gasim o explicație rezonabilă la o problemă irațională. Filosoful Søren Kierkegaard spunea că „iubirea adevărată nu caută să fie reciprocă, ci să se dăruiască pe sine”. Dar privind lucrări prgmatic, ce rămâne din noi atunci când ne dăruim complet și rămânem cu mâinile goale?

Această formă de iubire, neîmpărtășită, este poate cea mai grea lecție de viață. Nu pentru că ne învață să renunțăm, ci pentru că ne obligă să ne confruntăm cu golul din noi. Acesta ne arată dezvăluie propria fragilitate, dar și puterea pe care o avem de a supraviețui. Pentru că, oricât de mult ar durea, continuăm să respirăm, să mergem mai departe, să iubim, chiar dacă inima noastră nu va mai bate niciodată la fel.

Ajungem astfel să înțelegem că iubirea romantică este, în esența ei, o formă de suferință ascunsă sub masca promisiunilor deșarete a unei iubiri fantasmagorice. Dar aceasta este în fapt o iubire crudă, care ne promite eternitatea, dar care ne lasă, de cele mai multe ori, un gol în inimă pe care nu-l mai umplem niciodată.

Această dragoste ridicată la rang de icoaă dăinuiește rareori așa cum ne-am imaginat și adesea, tot ce rămâne în urma sa sunt cicatricile. Acele urme adânc brazde în sufletul nostru, amintiri mute ale unei iubiri ce a ars cu o intensitate pe care nici măcar timpul nu o poate videca. 

Variantă recitată: hmm

Citește și: https://www.tonisao.ro/o-dragoste-care-arde-fara-a-lumina/

Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean