În adâncurile întunecate ale nopții se aude șoapta unei stele care plânge în timp ce pașii tăcuți ai morții își fac simțită prezența, viața pare să fie prinsă în ghearele umbrelor care, sub mantia rece a întunericului, ne fură lumina, dragostea și bucuria, lăsând în urmă doar lacrimi și disperare. Și, în acest cadru sumbru, suferința își întinde tentaculele până în cele mai ascunse colțuri ale sufletului, lăsând în urmă sa cicatrici sângerânde ce par să nu se mai vindece niciodată.

Astfel, fiecare moment de liniște devine o căutare oarbă printre ruinele viselor spulberate, unde durerea și tăcerea se unduiesc într-un dans tăcut al umbrelor care ne șoptesc la ureche fiecare speranță pierdută. Iar în mintea noastră rulează la nesfârșit acele amintiri scufundate în lacrimi care ne sufocă inima și o înțeapă cu o mie de ace. Întindem adesea mâna spre umbre, dar acestea ne alunecă printre degete, asemenea timpului care se scurge nestingherit în ceața eternă a universului.

Suntem captivi parcă în acest labirint al vieții, în această închisoare sumbră în care ecourile se sting treptat în întuneric. Trăim ca și cum am murit deja așteptând ca inevitabilul să ne salveze din această lume opacă. Pentru că moartea, acest oaspete nepoftit, ne ademenește în șoaptă cu o viață de apoi a odihnei veșnice. Iar în mijlocul acestui haos, nu-i de mirare că ochiul minții noastre nu mai este capabil să mai vadă nicio scăpare, nici o luminiță care să ne ghideze spre capătul necunoscut al tunelului numit viață.

Pași făcuți prin ceața minți, prin întunericul sufletului mă poartă pe marginea unui abis pe fundul căruia scrie cu litere de foc: salvarea! Corpul îmi pare greu, ca un bolovan ros de vân și bătut de soare cocoțat în vârful unui munte a cărui singura menire este să se rostogolească în abisul uitării. Îmi ridic capul din piept încercând să-mi fac un ultim avânt din această lume de jale și dor când, pe cerul sângeriu al înserării, observ un mic punct strălucitor. 

Mă răsucesc ușor și văd cum, în jurul acestui punct alb strălucitor, apar alte și alte stele, formând o galaxie vibrantă pe cerul altădată lipsit de viață. Universul își dezvăluie abisurile, fiecare stea fiind o fărâmă de speranță, fiecare constelație un vis pierdut. Privesc cu uimire acest spectacol cosmic, simțind cum din adâncul sufletului meu se trezește un fior de admirație și teamă.

Și, pe măsură ce galaxia își întinde aripile luminoase, cerul devine o simfonie de lumini și umbre. Stelele se mișcă într-un dans hipnotic, iar eu mă simt martorul privilegiat al acestui mister. Privirea mi se îndreaptă în jos, unde verdele copacilor începe să se contureze, iar păsările își desfășoară aripile într-un zbor grațios, desenând arcuri de lumină pe fundalul cerului.

Ceața din jurul meu începe să se risipească, dezvăluind un peisaj mirific, unde culorile prind viață cu o intensitate copleșitoare. Întregul univers pare să-și deschidă secretele în fața mea, oferindu-mi o privire clară asupra lumii înconjurătoare. Florile își deschid petalele delicate, iar verdele ierbii se întinde ca un covor de smarald pe pământul care pare că strălucește ca un soare.

Florile încep să-și deschidă petalele, creând o frescă florală ce mă învăluie în liniște și pace. Încet, culorile devin mai vibrante, iar peisajul mai clar. Încep să observ fiecare floare, fiecare fir de iarbă în cele mai mici detalii. Totul este învăluit într-o lumină aurie, iar atmosfera capătă o greutate aproape divină. Întregul decor pare să vibreze, să pulseze de viață, transformându-se într-un spectacol magnific care mă copleșește.

Pe măsură ce plutesc într-o stare de euforie, simt cum povara existenței terestre dispare, eliberându-mă. Sunt suspendat între cer și pământ, într-o armonie perfectă, și pentru prima dată simt cu adevărat libertatea. Peisajul din jurul meu, cu verdele ierbii și culorile vibrante ale florilor, devine din ce în ce mai clar și mai viu, ca o pictură ce prinde viață sub privirea mea.

Dintr-o dată, simt cum universul își schimbă ritmul, ca și cum s-ar pregăti pentru o revelație finală. O senzație de anticipație mă cuprinde, iar întunericul mă învăluie pentru o clipă. Totul devine negru, iar timpul pare să se oprească. În acel moment de tăcere absolută, simt cum fiecare fibră a ființei mele dispare.

Întunericul se risipește brusc, iar imaginea revine cu o intensitate sfâșietoare. Deschid ochii și realizez că plutesc. Trupul meu, greu și inert, rămâne pe pământ, rece și nemișcat, iar sufletul meu se ridică ușor, eliberat de orice legătură terestră. Încerc să ating florile, dar mâinile mele trec printre acestea ca printr-un abur, în timp ce un vânt mă poartă ușor ridicându-mă spre cer.

Din această nouă înălțime, văd toată frumusețea lumii pe care am lăsat-o în urmă. Toate oportunitățile ratate, toate momentele de bucurie și de tristețe, toate iubirile și visele neîmplinite îmi apar în față, strălucind cu o claritate sfâșietoare. Înțeleg acum, probabil prea târziu, că viața este un dar prețios, plin de frumusețe și mister, și că fiecare clipă, oricât de efemeră, a fost o parte esențială a acestei călătorii magnifice.

Citește și: https://www.tonisao.ro/viata-din-vis/

Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean