![Pinterest](https://pinterest.com/pin/create/button/?url=https://www.tonisao.ro/snuff-de-corey-taylor-poezia-iubirii-care-nu-moare-niciodata/&media=https://www.tonisao.ro/wp-content/uploads/2025/01/LoAXbmpRCj97WSiTDBVSqC.jpg&description="Snuff" de Corey Taylor și Slipknot este mai mult decât un cântec – este o confesiune despre iubirea pierdută, dor și suferință. Explorăm versurile piesei prin prisma poeziei și filozofiei iubirii, de la Bukowski și Poe la Eminescu și Cohen. Cum se transformă iubirea în absență? Și cât din noi mai rămâne după ce o pierdem?){kind=link}
Snuff și poezia iubirii care nu moare niciodată
Am ascultat piesa „Snuff” de Corey Taylor de la Slipknot și am simțit cum fiecare vers rezonează cu ceva adânc îngropat în noi. Este genul de piesă care nu se consumă într-o singură ascultare, ci rămâne, bântuie, se repetă ca o întrebare fără răspuns. Departe de agresivitatea care definește de obicei trupa, această baladă melancolică este o confesiune, un monolog al cuiva care a fost părăsit și care încearcă, fără succes, să înțeleagă cum iubirea care ardea cu intensitate, s-a stins ca și cum nu ar fi ars niciodată.
Dar Snuff nu este doar un cântec despre pierdere, ci despre modul în care iubirea nu dispare cu adevărat, ci devine altceva. Absență, regret, o poveste care continuă să existe chiar și atunci când vrem să o uităm. Este despre promisiuni care nu se mai țin, despre oameni care se schimbă până devin de nerecunoscut, despre acea durere surdă care nu mai arde, dar care nici nu ne lasă în pace. Despre o căldură care s-a transformat în gheață.
Iubirea pierdută și trădarea, cânt întrebările rămân fără răspuns
O iubire care se destramă nu înseamnă doar că ne pierdem unul pe celălalt, ci că ne pierdem pe noi înșine. Nu doar că suntem părăsiți, ci rămânem și cu o tăcere care ne împovărează sufletul, cu un dor care nu se stinge, indiferent cât de mult am încerca să-l ascundem.
„N-ai știut să mă urăști destul cât să mă iubești.”
Iubirea și ura nu sunt contrarii, ci două fețe ale aceleași monede. Pentru că atunci când iubim, ne dăruim cu toată ființa, lăsăm urme adânci în sufletul persoanei iubite și primim, la rândul nostru, o parte din aceasta. De aceea, atunci când iubirea se destramă, aceasta nu poate dispărea pur și simplu, ci adesea lasă în urmă dor, furie sau o rană care nu se închide.
Dar dacă rămâne doar tăcere, dacă în loc de iubire sau ură nu există nimic, atunci poate că nimic nu a fost cu adevărat real. Indiferența nu se naște din prea multă iubire, ci din lipsa acesteia. De aceea, e mai ușor să îndurăm furia persoanei iubite decât lipsa oricărui sentiment. Atâta timp cât există ură, există și o urmă a ceea ce a fost. Dar când nici măcar ura nu mai există, înțelegem că nu am fost niciodată destul de importanți încât să lăsăm o rană. Iar aceasta devine cea mai grea condamnare.
„Snuff” de Corey Taylor : Când redevenim străini
Simone de Beauvoir spunea că iubirea este un act de recunoaștere, că partenerii nu sunt doar doi străini care au decis să fie împreună, ci două suflete care se oglindesc, care se definesc unul prin celălalt. Dar ce se întâmplă atunci când această oglindă se sparge? Când omul care odată ne cunoștea fiecare tremur al vocii nu ne mai ascultă? Când privirea care ne urmărea fiecare mișcare trece pe lângă noi, ca și cum n-ar mai recunoaște nimic din ceea ce suntem?
Este un gol care nu apare dintr-o dată, ci crește încet, ca o prăpastie invizibilă care devine din ce în ce mai reală. La început, uitând să ne mai spunem te iubesc, mâinile noastre încetează să se mai caute, telefonul sună din ce în ce mai rar, chiar și atunci când suntem departe. Apoi, tăcerea. Și într-o zi, fără să știm exact când, ne trezim străini unul de altul, încercând să regăsim în celălalt ceva ce nu mai există.
Eminescu a simțit această la rândul său asta în „De câte ori, iubito”:
„Suntem tot mai departe deodată amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți.”
Aceste versuri surprind cu delicatețe felul în care iubirea nu se frânge dintr-o dată, ci se stinge încet, ca o flacără care încă pâlpâie, dar nu mai încălzește. Doi oameni care au fost odată inseparabili ajung să privească în direcții diferite, fără să știe exact când au încetat să se mai caute.
Este acel moment în care înțelegem că ne-am dăruit prea mult, că ne-am agățat de o promisiune care, fără să ne dăm seama, a devenit doar un ecou. Și atunci ne întrebăm: când moare cu adevărat iubirea? Este atunci când se rostesc ultimele cuvinte, când se închide o ușă, când tăcerea devine mai grea decât orice reproș? Sau sfârșitul nu vine niciodată cu adevărat, ci doar se transformă într-o așteptare mută, într-o amintire care refuză să se lase uitată?
Poate că iubirea nu a fost niciodată despre echilibru. Întotdeauna există cineva care iubește mai mult, cineva care speră mai mult, cineva care refuză să lase mâna celuilalt chiar și atunci când nu mai este nimic de salvat. Iar acesta pare să fie blestemul celor care iubesc fără măsură: să învețe să trăiască cu dorul, chiar și atunci când nu mai există nimeni care să-l împărtășească.
„Snuff” de Corey Taylor: când iubim chiar și ceea ce ne rănește
Să iubești pe cineva care nu te mai iubește este ca și cum ai încerca să ții în palmă apă: cu cât strângi mai tare, cu atât îți alunecă mai mult printre degete. Și totuși, refuzăm să deschidem pumnul, să acceptăm că ceea ce a fost nu mai există, că ceea ce am simțit nu mai are un ecou.
„”Snuff” de Corey Taylor vorbește despre această imposibilitate de a renunța, despre felul în care ne agățăm de ceva ce ne rănește, doar pentru că alternativa, pierderea completă, pare mai greu de îndurat.
Bukowski scria:
„Întotdeauna pierzi ceea ce iubești. În cele din urmă, totul ți se ia.”
Ironia iubirii este că nu ne oferă nicio siguranță. Oricât ne-am dori să o păstrăm, să o controlăm, să o protejăm de trecerea timpului, aceasta are propriul său drum, propriile sale capricii. Iar durerea nu vine doar din faptul că pierdem persoana iubită, ci și din lupta absurdă de a rămâne acolo, chiar și atunci când nu mai există nimic care să ne țină.
Dar poate că suferința este, la rândul ei, o dovadă a iubirii. Dacă n-ar fi contat, n-ar fi durut. Dacă ar fi fost lipsită de sens, n-ar fi lăsat urme. Poate că iubirea nu este doar despre cel care ne-a fost aproape, ci și despre ceea ce am devenit lângă el. Și poate că tocmai de aceea doare atât de tare atunci când se termină, pentru că nu pierdem doar un om, ci și o parte din noi.
Oamenii nu sunt ceea ce par: când ne îndrăgostim de o iluzie
Cel mai dureros moment după o despărțire nu este atunci când realizăm că nu mai suntem împreună, ci când înțelegem că, poate, niciodată nu am cunoscut-o cu adevărat.
„Snuff” surprinde această revelație sfâșietoare, momentul în care iubirea nu mai este despre ceea ce a fost, ci despre ceea ce ne-am dorit să fie. Ne îndrăgostim nu doar de oameni, ci de imaginea lor din mintea noastră, de promisiunile nerostite, de ceea ce credem că ar putea deveni. Dar ce se întâmplă când această imagine se prăbușește?
Edgar Allan Poe a scris despre această obsesie în „Annabel Lee”:
„Dar noi ne-am iubit cu o iubire mai puternică decât iubirea.”
Și totuși, dacă iubirea a fost atât de puternică, de ce nu mai există? Unde se duc toate acele promisiuni, toate acele jurăminte care păreau de neclintit?
Poate că iubirea nu se frânge, ci se destramă încet, pe măsură ce începem să vedem realitatea dincolo de propriile iluzii. Și poate că nu pierdem doar o persoană, ci și fantezia, povestea pe care am creat-o în jurul acesteia. Iar atunci când cortina cade și descoperim că partenerul nostru nu este eroul pe care l-am visat, iubirea nu dispare pentru că a fost falsă, ci pentru că noi am privit-o printr-o lentilă care, într-un final, s-a spart.
Singurătatea ca ultimă redută: când iubirea moare, dar rămâne în noi
În cele din urmă, iubirea pierdută nu dispare, ci se strecoară într-un colț al inimii noastre și rămâne acolo, tăcută, dar vie. Și se dezvăluie prin modul în care ne tremură vocea când îi auzim numele, prin ezitarea, când trecem pe lângă locurile unde am fost fericiți, prin privirea pierdută pe care nu știm cui să o mai dăruim. Se arată în nopțile prea lungi și diminețile în care simțim un gol acolo unde altădată era un început.
„Snuff” de Corey Taylor nu vorbește despre separare, ci despre acel moment în care rămânem singuri cu amintirea și înțelegem că trebuie să ne fim suficienți. Despre cum învățăm să respirăm fără glasul care ne-a fost acasă, despre cum ne obișnuim să dormim pe partea goală a patului fără să mai întindem mâna pentru a atinge mirajul ce până recent credeam că înseamnă totul.
Leonard Cohen scria:
„Există o crăpătură în orice lucru. Așa intră lumina.”
Poate că așa se vindecă și sufletul, lăsând lumina să pătrundă prin locurile unde a fost sfâșiat. Poate că iubirea nu se pierde, ci doar își schimbă forma, transformându-se în poezie, în muzică, în rânduri scrise noaptea târziu, în felul în care privim luna și simțim că cineva, undeva, face același lucru.
Dar cine suntem noi fără iubire? Și cât din noi mai rămâne după ce o pierdem?
Poate că nu există răspunsuri. Poate că iubirea nu e menită să fie înțeleasă, ci doar trăită. Poate că, la final, tot ce putem face este să ne purtăm iubirile pierdute ca pe niște povești neterminate, păstrate nu pentru a fi uitate, ci pentru a ne reaminti că am iubit. Și că asta, chiar dacă doare, ne face vii.
Citește și: https://www.tonisao.ro/labirintul-amintirilor-pierdute/