De vină-s eu că sunt nătâng în viața asta ciumă, neîncetat mă zbat și plâng, eu nu te plac minciună. De veacuri presărată stai în lumea infantilă, minciună îngâmfată, acum îmi ești ostilă! Nu-ți poți expune gândul urlând în gura mare, că vezi, dragă, privirea urâtă cum apare. Apare între oameni în orele târzii, mâncând apoi ca toamna, pășunile ce-s vii. Din negură apare minciuna blestemată, ce umple lumea toată de ciuma ei spurcată. Triumfătoare râde privind în sus spre cer, sperând că, ea, minciuna, va zăbovi în el. Se duce, le șoptește, la cei ce o ascultă, toate le-înflorește, toate-s o insultă. Minților îngustate ea le e pe plac, ascunse între ecouri, tare se complac. Numai adevărul o poate stârpii rănile minciunii le poate cârpii. Smulsă dintre gânduri, totul e uitat vine adevărul și face curat. Adevăru’ apare cu tolba-i fermecată și neavând nicio speranță, minciuna-i secerată. Minciuna cade lată, se pare a murit, iar binele din oameni din nou a izbutit... Dar apriga minciună s-a rostogolit, în apa unei oaze, iar a înflorit. Dovada ce o leagă de lume s-a pierdut acum poate să-o ia din nou de la început. Văzându-se salvată minciuna s-a oprit și întorcând privirea, cu patos a grăit: - Blestem a voastră viața și-n ceasul cel târziu să vă întâlniți cu mine, la oază în pustiu. Aud aceste vorbe și gândul îmi îngheață, când în deșertul putred, o oază-mi iese-n față. - Poftește și te-adapă din apa nemuririi, ce poartă omenirea spre culmea împlinirii. Dar apa ce se-arată îmi pare că-i spurcată, deși în luciul ei, îmi pare fermecată. - Minciună fără viață, ce cauți în pustiu? aici e numai moarte, doar eu sunt încă viu. Îndat’ ridic privirea și văd cum cad din cer mici picături de ploaie care mă fac să sper. Să sper că refuzată minciuna va muri, și adevărul dulce în toți va înflori.
