Povestea minciunii

 
  De vină-s eu că sunt nătâng în viața asta ciumă,
  neîncetat mă zbat și plâng, eu nu te plac minciună.
  De veacuri presărată stai în lumea infantilă,
  minciună îngâmfată, acum îmi ești ostilă!
   
  Nu-ți poți expune gândul urlând în gura mare,
  că vezi, dragă, privirea urâtă cum apare.
  Apare între oameni în orele târzii,
  mâncând apoi ca toamna, pășunile ce-s vii.
   
 Din negură apare minciuna blestemată,
 ce umple lumea toată de ciuma ei spurcată.
 Triumfătoare râde privind în sus spre cer,
 sperând că, ea, minciuna, va zăbovi în el.
 
 Se duce, le șoptește, la cei ce o ascultă,
 toate le-înflorește, toate-s o insultă.
 Minților îngustate ea le e pe plac,
 ascunse între ecouri, tare se complac.
 
 Numai adevărul o poate stârpii
 rănile minciunii le poate cârpii.
 Smulsă dintre gânduri, totul e uitat
 vine adevărul și face curat.
 
  Adevăru’ apare cu tolba-i fermecată
  și neavând nicio speranță, minciuna-i secerată.
  Minciuna cade lată, se pare a murit,
  iar binele din oameni din nou a izbutit...
   
  Dar apriga minciună s-a rostogolit, 
  în apa unei oaze, iar a înflorit.
  Dovada ce o leagă de lume s-a pierdut
  acum poate să-o ia din nou de la început.
   
  Văzându-se salvată minciuna s-a oprit
  și întorcând privirea, cu patos a grăit:
  - Blestem a voastră viața și-n ceasul cel târziu
  să vă întâlniți cu mine, la oază în pustiu.
   
  Aud aceste vorbe și gândul îmi îngheață,
  când în deșertul putred, o oază-mi iese-n față.
  - Poftește și te-adapă din apa nemuririi,
  ce poartă omenirea spre culmea împlinirii.
    
  Dar apa ce se-arată îmi pare că-i spurcată,
  deși în luciul ei, îmi pare fermecată.
  - Minciună fără viață, ce cauți în pustiu?
  aici e numai moarte, doar eu  sunt  încă viu.
   
  Îndat’ ridic privirea și văd cum cad din cer
  mici picături de ploaie care mă fac să sper.
  Să sper că refuzată minciuna va muri,
  și adevărul dulce în toți va înflori.  

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: