„Sunt doar eu, la apus” este o poezie tristă de dragoste care explorează sentimentele de izolare și dor, fiind o reflectare a sufletului în căutarea păcii interioare. Poezia descrie sentimentele ce rezultă dintr-o dragoste pierdută, un întuneric al minții și al sufletului.

Sunt doar eu, la apus

Va veni o zi când telefonul nu-ți va mai suna,

Nu va mai bipăi, doar va tăcea.

Va veni o zi când marea mă va chema la ea și voi pleca,

Si atunci și dragostea mea va tăcea.

Îți citesc acum ultimul mesaj, mi l-ai trimis deja de-un an,

Și-n el spuneai cu patimă, – te urăsc!

Dar eu nu am putut să nu te sun, să-ți scriu, voiam să-ți spun,

Că doar pe mine mă urăsc!

Mă îndrept acum spre cerul palid si plin de de stele

Și sper ca te voi vedea de sus.

Mi-e corpul rece si nu am putere,

Iar sufletul îmi zboară în sus.

Aici totul e negru, e negru si rece,

Niciun răsărit și niciun apus,

Nici străbuni nu sunt și nici Dumnezeu,

Sunt doar eu, la apus!

Analiză: Sunt doar eu, la apus

În adâncul ființei umane, există o căutare veșnică, o dorință de a depăși granițele singurătății și de a atinge o formă de comuniune transcendentă. Poezia oferă un punct de plecare într-o meditație asupra acestei căutări, invitându-ne să reflectăm la semnificația adevărată a singurătății, a despărțirii și a încercării de a găsi sens un sens cât totul pare că se destramă.

Singurătatea, așa cum este ea evocată în aceste versuri, nu este doar lipsa fizică a partenerei/ului, ci o stare mai profundă de izolare interioară. Este un momentul de tăcere absolută, când sunetele exterioare ale vieții se estompează și rămânem doar cu ecoul propriilor gânduri. Iar această tăcere nu este doar lipsa zgomotului, ci absența dialogului autentic cu sinele nostru și cu cei din jur, o tăcere ascunsă în spațiile nelocuite ale sufletului.

Fragilitatea iubirii

Despărțirea și pierderea, teme centrale ale poeziei, ne provoacă să ne confruntăm cu propria noastră fragilitate. În momentul despărțirii, când legăturile se rup și dragostea se transformă în resentimente, ni se dezvăluie adevărata luptă interioară a eul-ui: lupta cu propria reflecție în oglinda singurătății. Această luptă este profundă, pentru că nu este doar despre pierderea iubirii, ci despre pierderea unei părți din sine.

Călătoria spre cerul „palid și plin de stele” simbolizează aspirația umană către transcendental, către moarte. Dorința de a depăși condiția umană și de a atinge o stare de pace sau iluminare. Cu toate acestea, această căutare este marcată de realizarea că, în această ascensiune, lăsăm în urmă tot ceea ce este familiar, pentru a ne confrunta cu un vid existențial. „Aici totul e negru, e negru și rece” – este expresia a acestei confruntări cu nimicul, o stare în care nici răsăritul, nici apusul nu mai aduc speranță, iar divinitatea și raiul nu există.

În concluzie, „Sunt doar eu, la apus” este o reflecție asupra condiției umane, care ne invită să privim dincolo de superficialitatea relațiilor efemere și să căutăm o înțelegere mai profundă a singurătății, despărțirii și a depășirii momentului.

Citește mai multe: https://www.tonisao.ro/category/poezii/analiza-pe-text/

Variantă în engleză: https://www.tonisao.ro/shadows-at-the-end-of-day/

Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean