Poezia „Gânduri care nu-mi aparțin” vorbește despre pierderea sinelui în tumultul lumii, despre influențele subtile care ne modelează gândirea și despre lupta de a regăsi ceea ce este autentic în noi. Este totodată un exercițiu de introspecție, o încercare de a distinge între ecourile impuse din exterior și vocea care ne aparține cu adevărat.
Probabil că toți ne-am întrebat la un moment dat dacă gândurile noastre ne aparțin cu adevărat sau dacă acestea sunt doar ecouri ale unor influențe exterioare. Kant vorbea despre imaturitatea autoimpusă, acea stare în care preferăm să lăsăm altora sarcina de a gândi pentru noi, de teama incertitudinii. În contrast cu Descartes care ne îndemna să punem totul sub semnul întrebării, să deconstruim realitatea până când ajungem la un adevăr pe care îl putem numi cu certitudine al nostru. Dar cât de ușor mai este acest lucru în ziua de astăzi, când suntem bombardați de informații, de ideologii, de opinii care ne spun nu doar ce să gândim, ci și ce să simțim?
Trăim într-o epocă persuasiunii continue, unde fiecare idee ne este livrată într-un mod care să ne capteze atenția, să ne provoace o reacție, să ne modeleze percepția despre realitate. Dar dacă ne-am opri, dacă ne-am liniștit mintea și am începe să separăm ce e al nostru de ceea ce ne-a fost impus, ce ar mai rămâne? Această poezie este un exercițiu de introspecție, un drum invers, dinspre haosul impus spre redescoperirea unei voci proprii. Un ecou care, în cele din urmă, trebuie să devină o certitudine: acesta sunt eu.
Poezia: Gânduri care nu-mi aparțin
Capul meu este plin de gânduri pe care nu le recunosc.
Le simt cum vibrează, cum se fixează în mintea mea
ca niște rădăcini care cresc dintr-o sămânță străină.
Le port cu mine, le rostesc, le apăr,
dar nu știu când le-am ales.
Mă uit în jur și văd o lumea care curge într-o singură direcție,
un râu care nu se oprește niciodată,
care nu te lasă să ajungi la mal și să te întrebi:
încotro mă îndrept?
sau de ce simt ceea ce simt?
Mă revolt, dar parcă și revolta mi-a fost oferită,
pusă pe tavă, pregătită parcă special,
ca un costum croit să mi se potrivească perfect.
Mi s-a spus ce să iubesc, ce să urăsc sau când să mă doară.
Iar eu, am ascultat!
Dar într-o zi, m-am oprit.
Nu pentru că cineva mi-a cerut-o, ci pentru că nu mă mai recunoșteam.
În mintea mea, gândurile se amestecau,
ciocnindu-se unele de altele,
până când nu am mai știut care dintre ele îmi aparține.
Am încercat să ascult, dar vocea mea părea stinsă,
acoperită de ecourile unui cor necunoscut.
Și atunci, în loc să caut un răspuns,
am lăsat liniștea să cadă peste tot,
ca o perdea grea peste un decor străin.
Am refuzat să mai răspund și, în schimb, am ascultat liniștea care se așternea.
O liniște stranie, ca nămolul lăsat de ploaie,
pe unde nimeni nu mai îndrăznește să calce.
Am așteptat apoi să aud dacă inima îmi spune ceva,
dacă printre firimiturile tăcerii
mai există vreo urmă din mine
care n-a fost scrisă de alții înaintea mea.
Poate că adevărata libertate, nu e să știi ce crezi,
ci să ai curajul să te îndoiești de fiecare gând,
să-l întorci pe toate părțile, să-l dezvelești de straturi ca pe o rană,
până când ajungi la locul care doare,
până când simți că nu mai repeți un ecou,
ci un adevăr caret te arde, dar care te vindecă,
pentru ca, la sfârșit, să-ți aparțină!
Citește și: https://www.tonisao.ro/cele-7-pacate-capitale-in-era-digitala/
Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean