Pasager în propria viață

Atunci când cădem într-o groapă, primul instinct este să încercăm să ieșim afară. Nu contează de câte ori alunecăm sau cât de tare ne murdărim. Vom căuta mereu sprijin, ne vom cățăra agățându-ne de orice, pentru că alternativa ar fi să rămânem acolo. Iar această opțiune este inacceptabilă și de neconceput pentru noi. Murdăria se curăță, rănile pot fi îngrijite, iar viața își continuă cursul. Pentru că suntem dispuși să trăim toată viața cu o cicatrice decât să sfârșim pe fundul unei gropi.

Dar ce se întâmplă atunci când căderea nu este una de natură fizică, ci sufletească? Vom lupta cu aceeași îndârjire pentru a ne ridica, sau, dimpotrivă, vom alege să îmbrăcăm cu întunericul care ne cuprinde? Pentru că, spre deosebire de căderea fizică, unde instinctul de supraviețuire ne împinge să acționăm, căderea sufletească ne dezarmează. Este ca și cum acea forță interioară care ne îndeamnă să ne ridicăm se stinge deodată, lăsând loc unui vuiet al minții.

În astfel de momente, nu doar că ne pierdem curajul de a încerca, dar ne convingem că stagnarea este singura opțiune. Și, rămânem pe loc nu pentru că ne este bine, ci pentru că ne spunem că nu are rost să luptăm. Ne este mai ușor să acceptăm întunericul decât să luptăm împotriva lui. Ne mințim singuri, crezând că, dacă nu facem nimic, măcar vom evita alte răni. Și totuși, acest aparent refugiu nu este decât o capcană subtilă, care ne împiedică să vedem că stagnarea înseamnă, de fapt, moarte. O moarte a sufletului, o capitulare a minții în fața aversiunii.

Și devenim astfel un pasager în propria viață, ne mutăm de la volan pe bancheta din spate. Suntem vii, dar nu trăim cu adevărat. Zâmbim, dar nu simțim bucurie; râdem cu gura, în timp ce inima noastră plânge în tăcere. Și toate acestea se întâmplă pentru că am ales „confortul”, un confort care, în realitate, nu ne oferă siguranță, ci doar un motiv să nu luptăm.

Pentru că, pentru a ieși din această stare avem nevoie de efort, de perseverență și de voința de a ne depăși propriile limite. Ne place să ne alienăm, să fugim de ceea ce ne sperie, să ne spunem că suntem blestemați sau ghinioniști sau că cazul nostru este unul special. Dar adevărul este că oricâte de unici am fi fiecare, legile naturii se aplică unitar. Niciunul dintre noi nu este special, niciunul nu este mai ghinionist, ci ceea ce diferă este capacitatea și dispoziția la efort, voința care ne mână sau mentalitatea care ne conduce.

Oamenii sau divinitatea ne pot oferi sprijin. Aceștia ne pot întinde o mână, ne pot lumina calea, dar pașii trebuie să fie ai noștri. Nimeni nu poate ieși din groapă în locul nostru, nimeni nu poate prelua povara pe care doar noi o putem duce. Salvarea nu vine de la alții, ci începe cu hotărârea noastră de a ne ridica, cu curajul de a înfrunta murdăria și rănile inevitabile. Este despre a ne sumeca mânecile, despre a fi dispuși să ne murdărim și despre acceptarea faptului că efortul este singura cale spre lumină.

Viața, în esența ei, este despre a învăța să ne ridicăm, să ne reconstruim și să ne redescoperim. Nu avem nicio garanție că vom ajunge acolo unde ne dorim, dar există certitudinea că fiecare încercare ne apropie mai mult de ceea ce putem deveni. Fiecare pas făcut în întuneric, fiecare decizie de a merge mai departe, chiar și atunci când totul pare pierdut este o promisiune tăcută, aceea că lumina există pentru cei care o caută.

Și poate că nu vom înțelege mereu de ce drumul nostru este atât de greu sau de ce căderile sunt uneori inevitabile, dar ceea ce contează cu adevărat este ce alegem să facem cu acestea. Fiecare zi, fiecare respirație, este o șansă de a ne schimba direcția, de a transforma ceea ce pare imposibil, în ceea ce ne definește.

Pentru că, în cele din urmă, viața nu este despre perfecțiune, echitate sau corectitudine. Ci despre curajul de a începe din nou, de a crede din nou și de a trăi cu inima deschisă, indiferent de câte cicatrici am avea.

Citește și: https://www.tonisao.ro/procrastinare/

Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean