În memoria lui Zaharia Stancu: Dorul care nu moare
Iubirea nu are nevoie de cuvinte ca să fie reală. Aceasta există dincolo de timp, dincolo de distanță, ca o prezență nevăzută care învăluie sufletul și dă sens așteptării. E un fior tăcut care prinde viață în dor, o promisiune nespusă care transcende clipa și rămâne acolo, chiar și atunci când totul pare efemer.
Această poezie surprinde fragilitatea relațiilor și, în același timp, forța sentimentului care le ține vii. Este despre iubirea care nu cere nimic, dar oferă totul, despre nerăbdarea revederii și despre frumusețea unui dor care nu doare, ci umple golurile cu lumină. Inspirată de versurile lui Zaharia Stancu, ea vorbește despre sufletele care nu se pierd, ci se regăsesc mereu, chiar și când sunt departe.
„N-am să vă spun pe cine am iubit, dar am iubit…
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc…
N-am să vă spun pe cine aștept, dar aștept…
Inima nu are aripi, dar deseori zboară…
N-am să vă spun de cine mi-e dor… dar mi-e dor… foarte dor…”
(Zaharia Stancu – „N-am să vă spun”)
Această poezie este un omagiu adus celor care iubesc fără să ceară nimic în schimb, celor care simt dorul ca pe o flacără vie, arzând mereu, indiferent de distanță sau timp.
Mugurul dorului și setea inimii
Pe cine-am iubit? Pe cine iubesc? Pe cine aștept?
Mi-e teamă că, dacă rostesc un nume, vraja s-ar risipi,
pentru că iubirea nu se măsoară în cuvinte,
ci în pașii care se întorc mereu spre același loc,
în nopțile în care tăcerea avea chip,
în dorința care se zbate între a uita și a spera.
Nu voi spune, dar port acest dor în suflet, ca un cântec pe care doar inima îl știe,
ca o umbră care se așază mereu pe același drum,
ca o flacără ce arde fără să se vadă, mistuind totul.
Și, deși inima mea nu are aripi, aceasta pare uneori că zboară,
că se desprinde din piept și rătăcește acolo unde pașii nu pot ajunge,
acolo unde amintirile sunt încă vii.
Dorul crește tăcut, ca un mugur ce-și desface petalele în zori,
care se deschide spre lumină, îmbătat de căldura ce l-a chemat la viață,
care tremură sub adierea blândă a așteptării
și se desface încet, cuprins de bucuria revederii.
Un mugur timid ce-și întinde petalele spre cer, hrănindu-se din nerăbdare,
din promisiunea căldurii care l-a făcut să înflorească.
Iar această dorință nu este doar nerăbdare,
ci un foc care își sapă drumul printre stelele care ard cu aceeași înflăcărare,
ca un râu ce își caută albia printre stâncile abrupte.
Este atingerea care îți știe conturul pe de rost,
lumina din ochii care-mi tresar încercând să te regăsească.
Iubirea nu e doar un sentiment,
ci forța care țese între suflete fire nevăzute,
o lumină care nu pălește nici în cea mai adâncă noapte.
E cântecul nesfârșit al inimilor care bat în același ritm,
ecoul unui jurământ nerostit, dar simțit în fiecare atingere.
E începutul tuturor visurilor și locul unde timpul își pierde puterea,
un foc ce arde fără să mistuie, dar încălzește tot ce atinge.
Ce se ascunde în priviri care nu întreabă, dar înțeleg,
în mâini care nu strâng, dar nici nu lasă.
Iubirea e locul unde tăcerea vorbește
și unde sufletul își găsește casa.
Și tu… tu ești tot ce iubirea poate cuprinde și încă ceva.
Ești locul unde tăcerea capătă glas
și gândurile își găsesc odihna.
Nu trebuie să îți spun numele ca să știi că ești tu,
pentru că te simt în fiecare bătaie a inimii
și în fiecare cuvânt pe
care îl scriu fără să știu că e despre tine.
Și dacă ar trebui să aleg între a iubi și a respira,
ți-aș spune „te iubesc” cu ultima suflare, cu ultimul oftat, cu ultimul dor,
iar glasul meu, s-ar stinge prin timpanele tale,
ca și cum ecoul său ar vrea să trăiască mai departe prin tine.
Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean
Citește și: https://www.tonisao.ro/analiza-poeziei-n-am-sa-va-spun-zaharia-stancu/