AcasăEseuMoartea ca renaștere

Moartea ca renaștere

Published on

spot_img

Moartea ca renaștere: Călătoria neîntreruptă a ființei

Când frunzele toamnei se aștern ca un covor de aur peste pământul negru, acestea nu mor, ci se transformă în esența vieții ce va înflori în primăvară. Ne arată moartea ca renaștere, ca un ciclul etern al existenței care ne demonstrează că nimic nu se pierde, ci totul se metamorfozează. Murim pentru a ne naște, iar și iar, mereu sub o altă formă, mereu sub un al acoperământ.

Și, așa cum un copac își leapădă frunzele verzi lăsându-le să plutească ușor spre pământul care va avea să le absoarbă ca un burete și noi oamenii, suntem supuși aceluiași ciclu al transformării. Lăsăm în urmă vechile părți ale ființei noastre pentru a face loc renașterii. Pentru că în fiecare toamnă se ascunde o primăvară ce va avea să vină. 

Murim puțin câte puțin și în timp devenim persoane complet noi, cu celule noi, adesea și cu aspecte noi. Totuși, prea des păstrăm aceleași temeri, frustrări și mentalități limitative, care ne împiedică să evităm abisul existenței. Dar este această schimbare o evadare imposibilă poticnită de tot felul de obstacole exterioare sau este doar un blocaj mental, o convingere adânc înrădăcinată în zona noastră de confort? Nu cumva însăși mintea noastră încearcă să ne țină în loc, ca pe o ancoră ruginită pe fundul unui ocean a cărei corabie s-a pierdut de mult?

Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești

Ne reînnoim mereu cu aceleași vechi veșminte pe care tocmai le-am lepădat, ca și cum pomul s-ar împodobi în primăvară cu frunzele maronii ale toamnei. Ca un măr care rodește mere putrede, mintea noastră readuce la viață acel zombi care ne-a vlăguit până acum de puteri. Facem acest lucru fără să realizăm că frunzele care cad nu-și plâng ramul părăsit, la fel cum copacul nu plânge după poamele pe care le lasă să cadă în gura flămândă a pământului arămiu. Iar această ignoranță față de procesul natural al transformării ne împiedică să acceptăm schimbarea ca pe un aspect necesar al vieții.

Frunzele moarte zboară în vânt, fără teamă, îmbrățișând necunoscutul cu încrederea că în viitor se vor reîntoarce într-o formă mai bună, poate chiar sub forma unei flori. Pentru că fiecare frunză tânjește să devină cândva o floare. La fel și noi tânjim, doar că nu avem încredere în acest ciclu natural al renașterii, care funcționează atât de bine pentru restul vieții, dar care pentru noi pare să se fi defectat. Dar s-a defectat oare? Sau trebuie doar să ne găsim doar sensul vieții, pentru că doar așa vom reuși să navigăm prin apele învolburate ale vieții și să ne regăsim echilibrul interior, asemenea unei păsări care-și găsește direcția chiar și pe timp de furtună.

O frunză sau un fruct hrănește pământul abia atunci când moare, iar copacul le lasă să moară, pentru că doar murind pot renaște. Atunci, oare, noi de ce nu putem lăsa acele părți nocive din noi să se descompună? Doar astfel putem face loc lăstarilor unui nou început.

Corpul este doar un vehicul care transportă mintea.

Și poate ne gândim că doar corpul trece prin acest ciclu al reînnoirii, dar și mintea noastră se supune aceleiași legi a naturii. O parte din aceasta moare în fiecare zi, doar pentru ca o altă parte să se nască. Mintea are menirea să crească, să se îmbogățească și să se transforme mereu în ceva mai bun. Credințele, convingerile, percepțiile, temerile sau însăși identitatea noastră au menirea să evolueze și să crească. Dar adesea pentru asta este nevoie să le lăsăm să moară, doar pentru a renaște într-o altă lumină care să învingă umbra care acum ne este o povară.

Viața nu este o linie dreaptă, ci o succesiune de unde, un dans perpetuu între lumină și întuneric, între momente de apogeu și prăbușiri abrupte. Fiecare succes ne ridică spre bucurie și împlinire și fiecare cădere ne oferă șansa de a ne privi în adâncul sufletului, de a ne confrunta cu umbrele și slăbiciunile noastre. Greutățile sunt adesea sămânța transformării, iar victoriile, cărămiziile care ne construiesc caracterul și ne modelează albia vieții. Cădem pentru a ne ridica mai puternici, pentru a lăsa vechile frici să moară și a permite noilor rădăcini să crească.

Moartea ca renaștere:

Căci doar prin acceptarea schimbării, doar privind moarte ca pe o renaștere, renunțând la vechile greutăți care ne împovărează, putem să ne construim un destin care să ne aducă liniște și împlinire. Pentru că viața este un dar continuu, o invitație la reînnoire, iar puterea noastră constă în a ne deschide către această transformare, în a ne permite să murim pentru a renaște, iar și iar, pentru a transforma fiecare anotimp al sufletului nostru într-o primăvară!

Cumpără cărțile: Biblioteca Online, Editura Niculescu

Citește și: https://www.tonisao.ro/sufletul-de-gheata/

Ultimele articole

Iubește zâmbetul, iar ochii tăi vor râde mereu!

Iubește zâmbetul, iar ochii tăi vor râde mereu! Frumusețea este un concept atât de evaziv...

Dincolo de stele: Scrisoare din Cer

Dincolo de stele: Scrisoare din Cer Copilul meu drag, îți scriu această scrisoare din cer,...

Recenzie: Laleaua Neagră de Alexandre Dumas

Recenzie: Laleaua Neagră de Alexandre Dumas "Laleaua Neagră", opera lui Alexandre Dumas din 1850, aduce...

Labirintul amintirilor pierdute

Labirintul amintirilor pierdute Din momentul în care privirile noastre s-au întâlnit pentru prima dată, am...

Vezi și ...

Iubește zâmbetul, iar ochii tăi vor râde mereu!

Iubește zâmbetul, iar ochii tăi vor râde mereu! Frumusețea este un concept atât de evaziv...

Dincolo de stele: Scrisoare din Cer

Dincolo de stele: Scrisoare din Cer Copilul meu drag, îți scriu această scrisoare din cer,...

Recenzie: Laleaua Neagră de Alexandre Dumas

Recenzie: Laleaua Neagră de Alexandre Dumas "Laleaua Neagră", opera lui Alexandre Dumas din 1850, aduce...