Iubirea: între zbor și rădăcini
Căutăm iubirea ca pe un liman, ca pe un loc unde să ne odihnim inimile obosite. Ne spunem că aceasta este împlinire, că undeva, cineva așteaptă să devenim un întreg. Dar ce înseamnă asta? Suntem, prin definiție, incompleți? Sau poate că iubirea nu este despre a ne găsi jumătatea, ci despre a descoperi cum să fim doi fără să devenim unul singur?
Ne temem de singurătate și ne temem de respingere, de abandon. Așa că oscilăm între extreme: fie ne agățăm de celălalt ca și cum ar fi ancora noastră, fie ne retragem, temându-ne că apropierea înseamnă renunțare la sine. Sartre spunea că iubirea este o luptă de putere, în care fiecare încearcă să-l posede pe celălalt fără a se lăsa posedat. Și poate că de aceea multe iubiri se transformă în lanțuri: pentru că nu înțelegem că iubirea nu cere posesiune, ci prezență. Nu este despre a-l ține pe celălalt strâns, ci despre a merge împreună, fără teamă că drumul ni se va despărți.
Dar cum iubim fără să ne pierdem? Cum rămânem întregi într-o lume care ne spune că iubirea înseamnă sacrificiu? Erich Fromm vedea iubirea ca pe o artă, nu ca pe un miracol care ni se întâmplă. Dar arta cere muncă, răbdare, înțelegere. Iar dacă iubirea este un act de dăruire, atunci nu putem oferi ceva ce nu avem. Cum am putea dărui iubire, dacă suntem goi pe dinăuntru, dacă așteptăm ca celălalt să ne umple?
Simone de Beauvoir duce mai departe această idee: iubirea nu trebuie să fie un refugiu, un loc unde fugim de noi înșine. Pentru că dacă ne pierdem în celălalt, atunci nu iubim, ci ne evaporăm. Dacă ne sacrificăm complet, nu rămâne nimeni care să iubească. O relație adevărată nu înseamnă să devii umbra cuiva, ci să rămâi lumina care îi luminează calea.
Iubirea nu este o colivie cu zăbrele nevăzute și nici un lanț care leagă două inimi prin teama de nu se pierde. Ci, este zborul a două păsări care plutesc una lângă cealaltă, fiecare susținută de propriile aripi, dar care își mișcă aripile în sincron. Este dansul a două stele care își urmează orbita fără să se stingă, fără să se prăbușească una în cealaltă, dar care luminează același cer. Este vântul care leagănă două frunze fără să le smulgă, un râu care curge alături de malurile sale, fără să le înghită.
Pentru că dragostea nu este o destinație la care ajungem, ci un drum pe care îl desenăm împreună, uneori cu pași nesiguri, alteori cu avânt, dar întotdeauna unul lângă celălalt. Iubirea nu cere să ne risipim unul în celălalt, ci să ne regăsim în privirea lui fără să ne pierdem propria lumină. Sunt două inimi care își murmură una alteia ritmul, fiecare rămânând întreagă, dar vibrând într-o simfonie comună. Sunt două suflete care se ridică împreună, ca valurile care se caută fără să se înghită, ca două flăcări ce ard alături, fiecare cu propria lumină, dar încălzind același vis.
Citește și: https://www.tonisao.ro/iubirea-noastra-e/
Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean