Ne naștem cu un gol pe care nu-l vom putem umple cu nimic din ceea ce avem deja. Cu un zbucium, ca și cum am purta în piept o cheie fără să știm ce lacăt poate deschide aceasta. Sau dacă ne va deschide porțile raiului sau deopotrivă ne va azvârli în infernul uitării. Dacă ne va deschide cale spre un viitor în care lumina dansează cu umbra sau ne va închide între pereții unui trecut care nu ne mai poate oferii decât lacrimi și durere. Un gol din care răsună ecoul unei căutări, nu a ceea ce suntem, ci a ceea ce am putea deveni.
De aceea, oricât de mult am avea, mai devreme sau mai târziu ne va fi insuficient. Și nu pentru că suntem lancomi sau nerecunoscători, ci dintr-o sete interioară care nu caută bogăție, ci sens. Acea foame de a devenii care nu se hrănește cu lucruri materiale, ci cu transformarea în sine. Căci omul nu este niciodată doar cel care este, ci mai ales cel care ar putea fi, dacă și-ar asculta inima, acea minte care nu caută liniștea, ci adevărul.
Astfel, adesea ajungem să ne amăgim crezând că iubirea va umple golul din noi, că aceasta este ceea ce ne lipsește pentru a deveni întregi. Și așteptăm iubirea ca pe un dar care să ne completeze, să umple această durere cumplită a căutării. Doar că această lipsă nu este ceva ce poate fi umplut, ci mai degrabă o matcă care trebuie locuită. Pentru că iubirea, în forma ei cea mai vie, nu vine să astupe golul, ci să-i dea formă. Aceasta nu ne completează, ci ne transformă. Iubirea adevărată nu umple un spațiu gol, ci alungă golul, ca o lumină care risipește noaptea fără să se piardă pe sine în ceața zorilor.
Doar că nu toate iubirile sunt la fel, unele sunt doar niște punți de trecere, flăcări care ne forjează și ne pregătesc, dar care se sting ca o lumânare istovită, ce nici nu mai încălzește, nici nu mai luminează. Iubiri care nu ne aduc întregire sau împlinirea, ci doar ne dezbracă de straturile groase ale coconului în care trăim. Ca niște incantații către un sine care urmează să se nască.
Ne putem minți o vreme că am ajuns, că am găsit, că suntem întregi. Doar ca să observăm mai târziu că golul nu dispare, ci doar se adâncește. Că acesta mocnește în tăcere, ca un izvor care-și pierde răbdarea, până ce va străpunge barajele pe care le-am ridicat între ceea ce simțim și ceea ce trăim.
În realitate însă, nu golul este cel care ne doare, ci felul în care unele iubiri îl adâncesc, chiar și atunci când acestea par să ne aline. Și nu lipsa iubirii ne frânge, ci o durere mai subtilă, aceea a potențialului netrăit, a înfloririi amânate sub pretextul unei apropieri care ne consumă ca pe o stea căzătoare care-și risipește și ultimele raze de lumină în drumul ei spre abisul uitării.
Pentru că viața însăși este schimbare, iar omul se transformă oricum, fie că își dorește, fie că nu. Schimbarea este scrisă în fibra noastră, în felul în care timpul sapă în noi și ne obligă să ne desprindem de formele vechi ale ființei, uneori într-un mod foarte brutal. Ne schimbăm natural, din nevoia de a ne apropia de cine suntem cu adevărat, dar ne schimbăm și prin forța celor care ne sunt aproape. Orice iubire, oricât de subtilă, aduce cu sine o influență, un fel de modelare, o direcție în care ființa noastră începe să curgă.
Tocmai de aceea, nu trebuie să ne întrebăm dacă iubirea ne va schimba, ci doar în ce direcție ne va împinge aceasta. Pentru că omul este într-o continuă transformare, nu pentru că își dorește neapărat asta, ci pentru că viața îl obligă să se miște, să se frângă, să se reconstruiască, să se piardă și să se regăsească. Ființa nu poate rămâne nemișcată în mijlocul vâltorii care o poartă prin spațiu și timp. Ne schimbăm uneori ca o frunză care cade fără să fi vrut, răpită de o toamnă pe care n-a invitat-o în viața sa. Alteori ca o sămânță care sparge pământul fără să fi știut că deasupra ei se află cerul.
La fel, iubirea nu trece niciodată prin viața noastră fără să lase urme. Această forță nu rămâne la marginea ființei, ci pătrunde în adâncul ei, acolo unde forma întâlnește posibilul, și începe să modeleze. Iar această modelare nu este niciodată neutră: iubirea ne transformă, dar sensul în care o face poate fi opus voinței. Uneori aceasta ne apropie de esența noastră, alteori ne abate și ne așază într-o matcă care nu ne aparține.
Unii oameni iubesc ceea ce li se oferă acum și, odată cu apropierea lor, apare și nevoia de a conserva această imagine. Aceștia văd în noi un răspuns la propriile lor goluri, o rezolvare pentru neliniștea pe care nu știu să o ducă singuri. Și astfel, iubirea lor devine o formă de condiționare, pentru că aceștia nu ne cer să creștem, ci să ne adaptăm. Nu ne privesc ca pe o ființă în devenire, ci ca pe o soluție la propriile nevoi. Iar schimbarea pe care o provoacă nu este o eliberare, ci o ajustare subtilă, o uniformizare în funcție de așteptările lor. Și adesea, ceea ce rămâne după această iubire este doar o formă sleită, domesticită, care s-a îndepărtat de adevărul propriei chemări.
Există însă și o altă formă de iubire, mai profundă, mai vizionară. Oameni care nu se îndrăgostesc de conturul vizibil, ci de vibrația brută a unei ființe aflate încă în transformare. Oameni care recunosc, dincolo de piele, materia vie a unei deveniri care abia pulsează. Care îngrijesc fragilul, nu din slăbiciune, ci pentru că văd în el forța care va înflori. Și nu se leagă de ceea ce e gata, ci de ceea ce se zbate să se nască.
De aceea, nu trebuie să alegem iubirea care adoră conturul de azi, ci pe cea care ne însoțește spre ceea ce am fi putut fi dintotdeauna. Să căutăm privirea care nu se sperie de umbra noastră, ci care vede în aceasta forma unei deveniri. Vocea care nu ne spune ce să fim, ci care ne amintește ce suntem în adâncul devenirii noastre. Pentru că doar cei care au iubit fluturele când încă acesta părea doar un cocon merită să fie acolo atunci când ne întindem aripile spre cerul devenirii.
Citește și: https://www.tonisao.ro/cat-cantareste-sufletul-este-acesta-efemer-sau-etern/
Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean