AcasăPoveştiDe la Alb-Negru la curcubeu

De la Alb-Negru la curcubeu

Published on

spot_img

De la Alb-Negru la curcubeu

El vedea viața în alb-negru, în timp ce ea era un curcubeu!

Există oameni care privesc viața ca pe o hartă bidimensională, în care fiecare drum e trasat cu rigla, iar destinația e mereu clară și previzibilă. El era unul dintre acești oameni. Pentru el, viața însemna contraste ferme, bine sau rău, lumină sau întuneric, început sau sfârșit. Își trăia zilele ca pe un calendar bine organizat, în care fiecare pătrățel avea un scop precis, unde nuanțele erau doar abateri inutile. Dar când a întâlnit-o pe ea, întreaga lui lume părea să se fi întors pe dos.

Ea nu era o linie dreaptă, ci Transfăgărășanul, o explozie de forme și culori. Fiecare mișcare, fiecare privire era ca o ploaie de vară, imprevizibilă, dar atât de necesară. Zâmbetul ei nu era doar o expresie, ci o poveste pe care el nu o înțelegea. Cum putea cineva să trăiască atât de intens, atât de viu, într-o lume care, pentru el, fusese mereu atât de opacă?

La început, s-a simțit copleșit. A privit-o ca pe o enigmă, o anomalie în universul său perfect ordonat. Ea râdea când ploua și dansa fără muzică. Îi arăta stelele și-i vorbea despre lumina lor care, de fapt, era o amintire a trecutului. Era ca și cum îl provoca să vadă ceea ce el refuzase să observe toată viața, că între alb și negru există mii de tonuri de culoare, iar fiecare dintre acestea își scrie propria poveste.

El a încercat să reziste. Era mai simplu să rămână în lumea lui, să ignore invitația ei la o existență plină de culori. În timp ce ea nu încerca să-l schimbe; ea doar îi arăta că viața nu trebuie trăită după reguli stricte, ci simțită în fiecare clipă. Curcubeul nu vine să te caute, îi spunea ea, dar te așteaptă mereu, acolo unde ploaia și lumina se întâlnesc. Că trebuie doar să ai curajul să aștepți ploaia să treacă și să-l lași să te găsească.

Astfel, treptat, a început să vadă. La început timid, ca un orb care simte pentru prima dată lumina soarelui cum îi atinge obrajii palizi. A descoperit că albul poate avea strălucirea zăpezii proaspete, iar negrul poate adăposti misterul nopților de cleștar. A văzut culorile toamnei în frunzele căzătoare, parfumul unei flori care refuza să se ofilească, și a înțeles că nu trebuia să aștepte ceva anume pentru a fi fericit. A înțeles că fericirea era acolo, în toate nuanțele cu care ea se învelea.

Iar într-o zi, ea l-a întrebat: „Care este sensul acestei vieți?” Și atunci el a știut că sensul vieții nu era o destinație; era curajul de a păși în necunoscut, de a te lăsa surprins de toate culorile care se ascund între lumină și întuneric.

El, care își petrecuse întreaga viață încercând să vadă lumea prin prisma unui alb perfect sau a unui negru absolut, a înțeles în sfârșit. Că viața nu era o luptă între extreme, ci o operă de artă plină de tonuri și contraste. Și ea, curcubeul care apăruse pe cerul său monoton, nu era acolo să-l schimbe, ci să-i arate că există mai multe feluri de a exista.

Și astfel, el a înțeles că viața nu este o ecuație cu o singură necunoscută, ci o poveste care prinde contur abia atunci când alegem să o trăim. Acum, nu mai era despre a planifica fiecare pas sau despre a căuta perfecțiunea în viitor, ci despre a observa cum fiecare clipă, cu imperfecțiunile ei, poartă cu sine o frumusețe unică. Și încet, a descoperit că între tăcerile lungi și cuvintele nerostite se ascund emoții pe care nu le trăise niciodată.

Ea? Ea nu era doar o prezență efemeră. Ci era acea șoaptă blândă care îi spunea că lumea nu trebuie înțeleasă, ci simțită. Prin ochii ei, albul și negrul se transformau într-un dans subtil de nuanțe, iar ceea ce el văzuse ca umbre deveneau acum reflexii de lumină. Ea îl învățase, fără cuvinte mari sau promisiuni, că viața își dezvăluie magia abia atunci când încetăm să o controlăm.

Acum, când ploaia cade grea și cerul pare să se frângă sub povara ei, el zâmbește. Pentru că stie că, oricât de întunecată ar fi furtuna, ea va apărea ca un curcubeul care risipește orice urmă de întuneric. Acum, tumultul norilor nu-l mai speriau și nici vântul care răvășește totul, pentru că în gândurile lui ea este mereu acolo, o promisiune tăcută că după fiecare strop de ploaie există lumină. A învățat că ea nu este doar un final al furtunii, ci răspunsul care dă sens fiecărui strop. Și astfel, fiecare ploaie este o așteptare liniștită, un preambul pentru momentul în care ea va apărea și va transforma întreg cerul într-un spectacol.

Astfel, pentru prima dată, nu s-a mai temut să trăiască. A privit fiecare moment ca pe un dar, fiecare răsărit ca pe o nouă pagină dintr-o poveste nescrisă. Și-a dat seama că între alb și negru nu se ascund doar culorile, ci însăși esența vieții, acea frumusețe nebănuită care apare atunci când ai curajul să privești dincolo de ceea ce credeai că e totul. Iar ea? Ea nu era doar o revelație, ci era răspunsul la întrebările pe care nici măcar nu știa că și le adresase de atâtea ori în sinea sa.

Citește și:

https://www.tonisao.ro/viata-din-vis/

Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean

 

Ultimele articole

Când te-am găsit, am înțeles…

Când te-am găsit, am înțeles... Mi-am dorit o floare, dar Dumnezeu mi-a trimis ploaia. Iar eu, neînțelegând...

Între vis și realitate: libertatea de a ne imagina și curajul de a trăi

Între vis și realitate: libertatea de a ne imagina și curajul de a trăi Visul...

Firul nevăzut al iubirii și suferinței

Firul nevăzut al iubirii și suferinței: moștenirea, timpul și ceea ce nu poate fi...

Iubirea: între zbor și rădăcini

Iubirea: între zbor și rădăcini Căutăm iubirea ca pe un liman, ca pe un loc...

Vezi și ...

Când te-am găsit, am înțeles…

Când te-am găsit, am înțeles... Mi-am dorit o floare, dar Dumnezeu mi-a trimis ploaia. Iar eu, neînțelegând...

Între vis și realitate: libertatea de a ne imagina și curajul de a trăi

Între vis și realitate: libertatea de a ne imagina și curajul de a trăi Visul...

Firul nevăzut al iubirii și suferinței

Firul nevăzut al iubirii și suferinței: moștenirea, timpul și ceea ce nu poate fi...