Cum să lași în urmă suferința:
Uneori, chipul nostru se împodobește cu un zâmbet care pare să lumineze, doar că ochii noștri spun o altă poveste, o poveste despre singurătate, despre luptă sau despre dor. Ca o șoaptă a sufletului pe care buzele noastre nu o pot rosti, dar care este trădată de ochii care oglindesc în ei și cel mai întunecat colț al minții noastre. Zâmbetul devine astfel o mască delicată, o punte între ceea ce arătăm lumii și ceea ce purtăm în sinea noastră.
Dar oare cât de mult putem ascunde adevărul înainte ca ochii să ceară să fie ascultați? Și poate că tocmai în această dualitate se află răspunsul la întrebarea: ce ne vindecă cu adevărat? Pentru că adesea, nu căutăm ceva nou, ci încercăm să regăsim acea parte din noi pe care am pierdut-o pe drumul trecutului marcat de suferință. Poate este inocența unui vis vechi, poate curajul de a iubi fără să ne fie teamă sau acea lumină care odinioară strălucea în ochii noștri ca o văpaie în noaptea de cleștar.
Ce ne vindecă cu adevărat?
Sufletul nostru, asemeni unui cer în continuă schimbare, poate fi acoperit de umbrele furtunilor trecătoare. Dar ce rost are să ne agățăm de norii care s-au risipit, în loc să căutăm curcubeul care renaște din lumina fiecărui moment? Pentru că cei care ne-au frânt aripile nu sunt altceva decât vântul care ne împinge, fără voia sa, mai departe.
Iar eliberarea începe atunci când încetăm să ne împotrivim inevitabilului, când renunțăm să mai încercăm să schimbăm ceea ce nu depinde de noi. Pentru că viața altora nu este o pânză pe care să o pictăm după dorințele noastre. Fiecare persoană are propria-i pensulă, propriile culori, valori și priorități. Iar acceptarea acestui adevăr devine un act de eliberare, atât pentru noi, cât și pentru cei din jurul nostru.
Viitorul este o alegere
Să rămânem ancorați în trecut sau să trăim în prezent, privind spre viitor, este o alegere care ne aparține. De aceea, în loc să ne consumăm energia încercând să schimbăm ceea ce nu depinde de noi, putem alege să ne concentrăm pe ce ne aduce lumină și echilibru. Ne putem îndrepta atenția spre momentele care ne fac să zâmbim, spre mâinile care ne întind flori, nu pe cele care aruncă cu pietre. Spre oamenii care ne fac să zâmbim cu sufletul, care nu umplu ochii de bucuria care se va oglindi apoi în cele mai întunecate colțuri ale sufletului nostru luminându-le. Acei oameni care fac ca inima noastră să renască, care ne fac să zâmbim autentic și în preajma cărora nu mai avem nevoie de nicio mască.
Renașterea sufletului
Iar noul zâmbet, acel răsărit al inimii, nu este doar o expresie, ci un semn că am găsit din nou bucuria de a trăi. Este momentul în care lacrimile tăcute ale ochilor sunt înlocuite cu strălucirea unei liniști regăsite, iar inima își redescoperă bătăile autentice. Îl găsim atunci când renunțăm să purtăm lanțurile grele ale așteptărilor, lăsând lucrurile să curgă în ritmul lor firesc, precum râul care știe singur drumul spre mare.
Este un act de iubire față de noi înșine să ne îndreptăm energia spre ceea ce ne vindecă, să lăsăm trecutul să fie doar o umbră din care am învățat și să păstrăm în noi doar lumina momentelor care ne fac să renaștem. Pentru că în această alegere, nu ne pierdem, ci ne regăsim liniștea, acea liniște care ne permite să privim spre acele lumini ce ne desenează curcubeul pe suflet.
Cum să lași în urmă suferința?
Alegem astfel să construim un prezent care pulsează de speranță, din zâmbete sincere și din libertatea de a trăi fără măști. Și, odată cu acest răsărit al inimii, învățăm că adevărata vindecare începe atunci când ne permitem să fim noi înșine. Este momentul în care lăsăm în urmă nu doar lanțurile așteptărilor, ci și pe cei care ne-au făcut să suferim. Nu din ură, nu din resentimente, ci din iubire față de noi înșine. Trebuie să înțelegem că pentru a face loc oamenilor care ne fac să zâmbim este nevoie să renunțăm la cei care ne fac să plângem.
Citește și: https://www.tonisao.ro/iubeste-zambetul-iar-ochii-tai-vor-rade-mereu/
Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean