Iubirea și contrastul dintre lumină și umbră

Universul întreg respiră în contraste. Ziua și noaptea își joacă veșnica alternanță, lumina și întunericul se îmbrățișează fără să se contopească, iar anotimpurile își țes sezoanele într-un echilibru pe care doar timpul îl înțelege. La fel suntem și noi, oamenii, plini de contraste, de lumină și umbră, de speranțe și temeri, de momente în care simțim că avem totul și clipe în care ne rătăcim printre cotloanele ascunse ale sufletului. Iubirea, însă, ar trebui să fie altfel! Dacă viața este alcătuită din extreme care se contopesc una pe cealaltă, iubirea ar trebui să fie un loc unde contrastele nu își au rostul, unde nu există un „prea mult” sau „prea puțin”, unde doi oameni nu se află pe maluri opuse ale aceleiași ape, încercând să ajungă peste vâltoare unui râu al capriciilor.

Și totuși, de multe ori, iubirea devine ea însăși un contrast dureros. O inimă care bate frenetic pentru cineva care rămâne rece. O privire care caută nerăbdătoare un semn, în timp ce cealaltă dispare în neant. O dorință de a dărui totul, care se lovește de un zid al indiferenței. De ce ne obișnuim să credem că iubirea trebuie să doară? De ce ajungem să vedem în suferință o dovadă a intensității sentimentelor? Ne spunem că dragostea este o luptă, un teren accidentat pe care doar cei mai puternici reușesc să rămână în picioare. Învățăm să confundăm iubirea cu așteptarea, cu speranța că poate, într-o zi, celălalt va înțelege și va simți la fel. Dar iubirea nu ar trebui să fie un sacrificiu continuu, un drum parcurs în singurătate, cu speranța că, la capătul lui, cineva ne va aștepta. Nu ar trebui să fie un șir nesfârșit de gesturi rămase fără răspuns, de încercări de a trezi în celălalt ceva ce nu există. Nopți în care unul visează, iar celălalt nici măcar nu-și amintește de comoara de lângă el.

De ce cel care iubește trebuie să ducă greul unei iubiri neîmpărtășite? De ce cel care simte cu toată ființa sa trebuie să învețe să accepte absența, tăcerea, indiferența? Sufletul care iubește cu adevărat este cel mai rar și mai prețios dintre toate. Acesta are curajul de a dărui fără măsură, de a vedea frumusețea acolo unde alții trec nepăsători, de a transforma orice atingere, orice privire într-un univers. Ce forță mai mare există decât aceea de a iubi, chiar și atunci când nu primești nimic în schimb? Ce noblețe mai pură decât aceea de a simți dincolo de limite, fără teama că te vei pierde? Cel care iubește este o lumină într-o lume de umbre, o inimă care bate chiar și când nimeni nu îi răspunde. Și poate că acesta nu este cel slab, ci cel mai puternic dintre toți.

Poezia: Contrast

Pe cer sunt stele ce se sting,
În lume inimi ce înving.
Pe cer sunt aștrii ce sclipesc,
În lume oameni ce iubesc.

Pe cer sunt raze care mor,
În lume gânduri care dor.
Pe cer sunt nori ce îngrădesc,
În lume oameni ce greșesc.

Pe cer sunt vise ce se-aprind,
În lume doruri ce cuprind.
Pe cer sunt îngerii în zbor,
În lume oameni care mor.

Pe cer sunt păsările-n stol,
În lume visele în gol.
Pe cer sunt forme ce uimesc,
În lume oameni ce răzbesc.

Pe cer sunt ochi care privesc,
În lume oase ce trosnesc.
Pe cer sunt goluri care dor,
În lume inimile-n zbor.

Pe cer sunt linii care cresc,
În lume oameni ce postesc.
Pe cer sunt porțile de fier,
În lume oamenii în ger.

Pe cer stă astru ce-l iubesc,
În lume fata ce-o doresc.
Pe cer sunt lacrimi purpurii,
În lume visele târzii.

Pe cer văd stele, dar și nori,
În lume oameni și erori.
Pe cer sunt flăcări ce domnesc,
În lume oameni ce plătesc.

Pe cer ard stelele cu foc,
În lume oameni cu noroc.
Pe cer sunt îngerii în zbor,
În lume lacrimi care dor…

Iubirea și frumusețea contrastelor

Există ceva fascinant în contrastul dintre cer și lume. Stelele care ard sus, imobile și distante, și inimile care bat jos, fragile și schimbătoare. În fiecare vers se simte o despărțire: între ce este etern și ce este trecător, între ce luminează și ce se consumă.

„Pe cer sunt stele ce se sting, / În lume inimi ce înving.”
O stea se stinge fără ca cineva să o audă. O inimă se frânge în tăcere. Dar chiar și în durere, există o victorie, pentru că a iubi înseamnă deja a trăi. Chiar și când iubirea nu este împărtășită, ea nu este mai puțin reală.

Dar unde este echilibrul? Dacă iubirea înseamnă să împarți lumină, ce se întâmplă când unul strălucește și altul rămâne în întuneric?

„Pe cer sunt raze care mor, / În lume gânduri care dor.”
Lumina nu moare, ci doar se transformă. La fel și iubirea. Uneori, aceasta nu se consumă în gesturi și promisiuni, ci rămâne doar un gând, un dor nerostit care apasă în tăcere. Dar dacă un sentiment nu este rostit, el dispare sau devine mai puternic?

„Pe cer sunt îngerii în zbor, / În lume oameni care mor.”
Aceasta este realitatea: viața și moartea, dorul și uitarea, iubirea și pierderea, toate coexistă. Tot ce trăim este în umbra a ceva ce am pierdut sau ceva ce sperăm să avem.

Dar poate că nu este doar un contrast, ci o lecție. Poate că iubirea nu este menită să fie doar o lumină liniștită, ci și un foc care transformă. Poate că trebuie să învățăm să acceptăm că nu orice iubire se poate trăi, dar asta nu o face mai puțin autentică.

„Pe cer sunt lacrimi purpurii, / În lume visele târzii.”
Iubirea uneori întârzie. Se pierde printre alegeri, printre cuvinte nerostite, printre priviri care nu se mai întâlnesc. Dar poate că unele vise sunt frumoase tocmai pentru că nu au fost trăite.

Ce rămâne, atunci? Dacă iubirea nu ar trebui să doară, dar uneori doare, ce înseamnă asta? Poate că nu este iubirea cea care doare, ci absența ei. Poate că iubirea nu este suferința, ci dorul care o urmează atunci când nu mai poate fi împărtășită.