Cine suntem cu adevărat?
Cine suntem cu adevărat, aceasta este întrebarea? Un actor dintr-o poveste scrisă în cartea vieții sau chiar cel care o scrie. Suntem foaia sau penița care se ondulează sub presiunea timpului creând tot felul de povești: unele frumoase și dulci, alte dure și amare. Ne dorim să fim penița, cârmaciul proprie vieții, dar apoi citim anumite pasaje și realizăm că asta nu poate fi adevărat, că dacă noi suntem cei care ne făurim destinul, nu am scrie o poveste atât de dureroasă pentru noi înșine. Și, cu toate acestea, această poveste a fost scrisă în cartea vieții noastre, am jucat deja acest rol, această piesă și anumite acte pare se că le rejucăm la nesfârșit.
Și uneori avem impresia că rolul acesta, pe care aparent nu l-am ales sau scris singuri, devine mantra noastră, identitatea noastră. Dar totuși, dacă ne-am dezbrăca de emoții, influențe și frici, ce ar rămâne? Cât din ceea ce credem despre noi, despre identitatea noastră, este cu adevărat al nostru și cât este doar un ecou al lumii din jur?
Cine suntem cu adevărat? Putere introspecției!
Există momente în care alegerile noastre par ghidate de ceva ce nu putem vedea. Gânduri care apar de nicăieri, convingeri atât de bine înrădăcinate în mintea noastră încât le considerăm acum o parte din noi. Iar acestea ne însoțesc ca niște umbre invizibile care ne imită fiecare mișcare sau care poate ne generează fiecare mișcare. Pentru că în cele din urmă nu vom ști niciodată dacă reflexia din oglindă ne imită sau noi suntem oarecum programați să o urmăm.
Dar ce-ar fi dacă am opri acest flux automat al gândirii și am pune toate aceste convingeri sub lupă? Dacă am privi fiecare gând cu circumspecție, dacă l-am întreba „De unde vii?”, „Care este scopul tău?”, „Îmi aparții cu adevărat sau ești doar o reflexie a fricilor altora, a judecăților lumii din jur?”
Și să nu vă așteptați ca acesta să fie un proces ușor, deoarece adesea ne-am mințit atât de mult și am ascultat aceleași plăci în mintea noastră încât am ajuns să nici nu mai știm care voce este cu adevărat a noastră. Sau ce gând este un vânt care să ne poarte în zări neexplorate sau care sunt ancore care ne ține pironiți ca pe un tablou vechi pe un perete.
Pentru că, să ne punem propriile gânduri la îndoială, este ca și cum am deschide o ușă către o cameră întunecată, în care nu știm dacă o să găsim comori sau balauri. Dar doar explorând vom avea șansa de a descoperi o parte din noi pe care nu am cunoscut-o niciodată sau pe care cu timpul am uitat-o.
Tiparele care ne țin captivi
Fiecare dintre noi părem că avem o hartă a vieții, dar foarte puțini dintre noi știm să o citim, să o folosim pentru a naviga pe acest ocean imprevizibil. Adesea urmăm aceleași rutele familiare, care se repetă la nesfârșit. Alegem aceleași căi pentru că acestea ne oferă predictibilitate. Știm unde duc, știm ce ne așteaptă la capătul lor, dar cumva, adânc în inima noastră trăim cu o speranță falsă că poate, de data aceasta, acestea ne vor duce într-un alt loc. Pentru că tiparele mentale funcționează ca niște labirinturi: acestea ne dau impresia că ne mișcăm, că progresăm, dar de cele mai multe ori, acestea ne învârt într-un cerc nesfârșit.
Este o nebunie să faci același lucru și să te aștepți la rezultate diferite. – Albert Einstein
Și până la urmă: Cine suntem cu adevărat?
O întrebare simplă, logică, la care ar trebui să răspundem imediat, fără ezitare. Dar ar fi oare acest răspuns adevărul?! Pentru că la o viață atât de complexă răspunsul nu poate fi unul simplu, ci probabil că adevărul se află undeva între vis și realitate, între ceea ce ne imaginăm despre noi și ceea ce suntem cu adevărat. Despre trecutul care ne-a încorsetat sau despre potențialul care clocotește în noi pentru că nu este exploatat. Iar dacă viața ne dă o hartă, atunci mintea ne oferă intuiția, acea busolă misterioasă care ne ghidează înspre și prin necunoscut.
Dar dacă nu vom folosi această busolă, ne vom agăța mereu de identități care, de multe ori, nu ne aparțin. Oare de ce nu ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă am avea curajul să spargem tiparele și să ne urmăm instinctul? Dacă am privi fiecare etichetă, fiecare „așa sunt eu” ca pe o haină veche care poate fi schimbată? Cine suntem noi, dezbrăcați de toate aceste condiționări?
Necunoscutul ca parte din noi
Ne este frică de necunoscutu și ne gândim că tiparele ne vor feri de acesta, credem cu tărie că pericolul poate veni doar din exterior, dar acesta vine adesea chiar din interior. Din acel colț al sufletului pe care îl evităm, de teamă că nu vom găsi acolo decât goliciune. Doar că acest gol nu înseamnă lipsă, ci mai degrabă potențial.
Toate omizile au râs de omida care a afirmat că o să zboare, mai puțin fluturii. De aceea, această schimbare poate fi începutul unui nou capitol, foaia pe care ne vom scrie adevărat noastră poveste. Însă, nu vom putea face acest lucru dacă nu ne permitem să fim vulnerabili.
Noi privim spre o rocă și vedem o bucată de piatră, în schimb sculptorul îl va vedea pe Apollo sau pe Afrodita, nicidecum o bucată de piatră roasă de ape și bătută de vânt. Cum ar fi să privim în oglindă și să-l vedem, nu pe cel care suntem astăzi, ci pe omul care am putea deveni. Pe omul care este capabil să înfrunte necunoscutul și greutățile pentru a putea zâmbi când se privește mândru în oglindă.
Ce alegem să fim?
Și dacă, în loc să ne definim prin ceea ce am fost, ne-am întreba ce vrem să devenim? Pentru că fiecare zi ne oferă șansa să alegem, să rescriem sau să ne redefinim propria identitate. Și adesea, nu este nevoie să ne schimbăm complet povestea; uneori, este suficient să schimbăm perspectiva din care o privim. O poveste care părea tragică poate deveni lecția care ne-a transformat. O greșeală care părea fatală poate deveni începutul unei noi abordări.
Dar trebuie de asemenea să ne întrebăm de ce ne temem atât de mult să ne reinventăm? De ce ne este așa de greu să renunțăm la acele părți din noi care lucrează împotriva noastră, care ne fac rău și care încearcă constant să ne fac viața un calvar.
Suntem călători pe o hartă care se rescrie continuu. Și nu trebuie să uităm că în această lume schimbătoare, nimic nu durează, nici bucuriile, nici tristețile și nici momentele care ne par veșnice. Doar amintirea este singura care rămâne, ca un ecou al trecutului care ne ghidează spre viitor.
Amintirea un fundament, nu un lanț
Și totuși, ce rol joacă trecutul în definirea identității noastre? Este acesta ceva ce ne definește și limitează în același timp sau doar o amintire menită să ne ghideze mai departe? Pentru că dacă ne privim trecutul ca pe un lanț care ne ține prizonieri, renunțăm la libertatea de a ne crea singuri viitorul. Dar dacă alegem să folosim trecut doar ca pe o fundație, un set de lecții care să ne ajute să creștem, atunci toate aceste povești la care am fost părtași vor căpăta sens. Și fiecare experiență trăită ar trebui să fie doar o amintire, nu o povară.
Pentru că nu vom putem merge înainte dacă nu renunțăm la bagajul greu plin de durere și amărăciune pe care îl purtăm în spate. Doar renunțând la ceea ce ne ține pe loc ne putem crea loc pentru persoana care vrem să devenim.
Cine suntem dincolo de povara trecutului?
În cele din urmă, nu suntem doar produsul circumstanțelor sau al deciziilor de ieri. Ci suntem acel spațiu dintre ce a fost și ce poate fi, acea energie care are puterea de a transforma amintirile în pași spre o versiune mai bună a noastră. Dar pentru asta va trebui să lăsăm trecutul să fie doar o amintire, fără a-l lăsa să ne definească sau să ne lege de prăpastia unui abis.
Cine suntem cu adevărat?
Răspunsul la această întrebare nu poate fi niciodată definitiv. Identitatea noastră nu este o destinație fixă, ci o devenire continuă. Cine suntem astăzi sau cine vom fi mâine rămâne un mister ce se rescrie neîncetat. Dar, poate, nu este despre a găsi răspunsul, ci despre a avea curajul să ne adresăm întrebarea. Cine îmi doresc să fiu?
Pentru că uneori, coconul în care ne retragem devine o iluzie, o lume mică în care ne promitem că schimbarea va veni de la sine. Și totuși, din acel cocon, ieșim iar și iar la fel, ca o omidă care refuză să se transforme în fluture și să zboare. Poate că ne temem de înălțimi, poate că ne pierdem în visul zborului fără să îl considerăm posibil sau poate nici măcar nu știm că suntem capabili de mai mult.
Dar devenirea noastră cere mai mult decât așteptare. Cere curajul de a privi dincolo de ceea ce suntem acum, de a accepta limitele ca pe niște provocări și de a ne asculta instinctul care ne arată calea. Suntem un potențial ascuns, iar fiecare zi este o nouă șansă de a ne deschide aripile și de a păși spre ceea ce putem deveni. Pentru că în cele din urmă nu este relevant cine sunt cu adevărat, ci cine am putea deveni!
Citește și: https://www.tonisao.ro/ecouri-ale-sinelui-in-labirintul-tacerii/
Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean