Mâine trăiesc iar

Pășind agale, spre infinitul anost
Al exuberanței duse la extrem,
Mă împiedic de colții răului,
Ancorați în pereți zgrunțuroși ai sicriului
în care singur pășesc.
Ca un piron bătut în inima unui vampir
Frica îmi încolțește în sufletul amar
Înlocuind căldura cu un soi de frison,
Scăldat într-o mare anostă de gheaţă.
Inima mea nu mai e ce era odată,
acum este ştearsă,
fără nicio vibraţie;
Ca o văpaie care devorează
ultimul gram de oxigen,
Știind că în secunda următoare,
o să moară.
O moarte ca un răsfăț,
o izbăvire,
O evadare târzie dintr-o lume de vis.
O lume de vis,
cu vise care nu pot fi controlate,
Cu zile…
mai mereu înghițite de noapte.
Închin un ultim pahar
cu soarta de care mi-e scârbă,
Mohorât parcă, că am scăpat;
Am scăpat!
Azi mor,
Dar mâine trăiesc iar!