Călătoria sufletului între vis și realitate
Uneori, viața este ca o călătorie oarbă, o rătăcire printr-un univers vast și indiferent. Asemenea stelelor uitate pe cerul nopții, ne simțim pierduți, în căutarea unui sens care pare mereu dincolo de orizontul căutării noastre. Căutăm adesea o poartă spre inima cuiva, o conexiune profundă care să ne aducă împăcarea, liniștea și vindecarea.
Dar, chiar avem nevoie de cineva care să ne repare? Oare nu ne proiectăm prea des speranțele asupra celorlalți, transformându-i în oglinzile propriilor noastre dorințe? Îi căutăm în vise, unde imaginația poate construii scenarii spectaculoase, dar care adesea dispar ca un fum odată cu ivirea zorilor, când, ne trezim mereu în aceeași realitate crudă din care am evadat in vis.
Nostalgia ca o ancoră
Există momente când iubirea și dorul se simt precum un ecou îndepărtat, o chemare care se estompează înainte de o fi auzită pe deplin. Este acel „distant echo” care ne atrage, dar pe care nu-l putem auzi pe deplin niciodată. Și în toată această căutare, înțelegem că ceea ce ne doare cel mai mult nu este distanța fizică, ci faptul că, uneori, rămânem invizibili pentru cei pe care îi iubim. Ne simțim precum o adiere de vânt, o umbră pierdută în lumina dimineții. Îi întâlnim mereu in vise, dar ziua, nu facem altceva decât să așteptăm noaptea ca pe o salvare.
Dar dacă am privi dincolo de suferință?
Dar dacă această călătorie nu ar fi, de fapt, despre a găsi pe cineva, ci despre a ne redescoperii? Pentru că adesea, în goana noastră după iubire, ne raportăm la idealuri romantice construite din poveștile pe care le vedem în filme, povești cărora le dăm viață apoi în imaginația noastră. Proiectăm asupra altora o iubire perfectă, creem un salvamar care să ne salveze din oceanul propriilor noastre nesiguranțe. Și alimentăm aceste vise până când ajungem să credem că persoana pe care o căutăm există exact așa cum ne-o imaginăm, o ființă ideală care ne poate repara și completa.
Dar ce se întâmplă atunci când realitatea nu se ridică la înălțimea imaginației noastre?
Dar poate ar trebui să ne întrebăm în schimb: ce se întâmplă atunci când persoana pe care o idolatrizam nu ne privește în același fel? Când standardul pe care l-am construit în mintea noastră rămâne doar o proiecție unidirecțională. Căutăm adesea un plasture pentru rănile noastre, pentru nevoile și dorințele pe care le nutrim, fără să ne gândim la dorințele celuilalt. Fără să ne întrebăm de ce ar dori cineva pe care îl vedem ca fiind ideal să fie alături de cineva „defect”?
Și poate că problema nu este în ceilalți, ci în modul în care încercăm noi să îi găsim. Sau poate, în loc să tânjim sau să alergăm după persoana perfectă, ar fi mai înțelept să lucrăm la noi înșine. Poate că adevărata fericire nu trebuie căutată, ci prin transformarea noastră, atrasă.
Când a căuta se transformă în a deveni!
În acest proces, nu doar că ne vindecăm, ci ne și redescoperim. Începem să înțelegem că iubirea nu este o salvare care vine din exterior, ci o oglindă a stării noastre interioare. Pentru că nimeni nu ne va putea iubi mai mult decât ne iubim noi înșine. Astfel, călătoria încetează să mai fie despre a găsi pe cineva, ci despre crearea acelei versiuni a noastră care merită să fie iubită cu adevărat.
Este despre „a deveni”, despre a renunța la iluzii sau la așteptările care ne împovărează sufletul, despre autenticitate și dragoste de sine. Și poate că, în final, vom înțelege că acea poartă spre inima altcuiva nu este decât o reflexie a ușii care duce spre inima noastră.
Citește și: https://www.tonisao.ro/iubeste-zambetul-iar-ochii-tai-vor-rade-mereu/
Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean