Amurgul sufletului, o călătorie în căutarea infinitului și a inevitabilului.
Viața este ca o privire monosilabică ce răsună într-un întuneric mut, scăldată într-o paletă de culori pale, șterse parcă de trecerea nepăsătoare a timpului. Este ca o privire rotativă, ce vede mereu aceeași priveliște surdă, izvorâtă din adâncurile unui izvor mort, dar care paradoxal emană viață. O viață ce pare moartă de la început, înghesuită sub un strat gros de piele, care îți oferă o senzație de putrefacție, amestecată cu mirosul înșelător al unui parfum fin, franțuzesc…contrafăcut! Plin de germeni, gata să se trezească la viață și să se înfrupte din carnea care ne acoperă oasele albe, ca niște fantome care se sperie pe sine când se privesc în luciul apei. Ca într-o petrecere tristă, ascultăm un vers mut, fiind acompaniați de o lumină surdă, realizăm că am trecut prea repede prin viață.
Amurgul sufletului în căutarea infinitului
O viață moartă, apusă de mult, ca un soare iernatic învins de noapte, ca un perete stâncos și puternic, erodat în timp de apele moi care se revarsă ca un năduf nesfârșit continuând un ciclu anost ce tinde spre infinit. Un infinit către care ne apropiem, dar pe care niciodată nu îl atingem. Ajungem astfel să fim mereu în căutarea a ceva ce nu o să găsim niciodată, ca o omidă care aspiră la frumusețe, se transformă în fluture apoi moare.
În această călătorie spre moarte, fiecare pas este un ecou al unui trecut îndepărtat, o amintire pierdută în vâltoarea uitării. Prin ceața unor zile nesfârșite, ne plimbăm într-un carusel al monotoniei, unde fiecare răsărit este doar o amintire a unui apus mai luminos. Suntem ca frunzele toamnei, care, după ce au dansat în vântul cald al verii, acum se lasă pradă frigului și devin parte din tapițeria ștearsă a pământului.
Amurgul sufletului în căutarea infinitului
Fiecare zâmbet este umbrit de tristețea unui vis neîmplinit, fiecare lacrimă este o picătură din oceanul dorințelor noastre neînțelese. Ne pierdem într-un labirint al gândurilor noastre, căutând un sens în acest puzzle al existenței. Suntem ca umbrele nopții, mereu prezente, dar mereu invizibile și intangibile. Ne pierdem printre marea de stele, căutând o lumină care să ne ghideze drumul spre absolut, dar plutim în derivă spre un țărm, doar pentru ca următorul val să ne tragă înapoi în larg.
Și în acest spectacol al vieții, unde fiecare act este o repetiție a celui anterior, ne regăsim doar pentru a ne pierde din nou, plutind într-un ocean de incertitudini. Suntem călători într-o barcă fără vâsle. Ne lăsăm purtați de valurile destinului, sperând că într-o zi, poate, vom găsi țărmul promis, o țărână de aur, un loc unde sufletul nostru obosit își va găsi odihnă. Doar ca apoi să ne reînălțăm și să ne reluăm căutarea infinită a izbăvirii care nu are să vină.
Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean
Citește mai mult: https://www.tonisao.ro/category/eseu/