„Amintirea unei veri” este o poezie care ne invită într-un cosmos de emoții, plonjând în vâltoarea sentimentelor născute din pierdere și disperare. Este un poem care ne deschide ușile către o lume interioară plină de nuanțe, unde sentimentele se întrepătrund și formează un tablou vibrant și profund uman. Este o explorare a sufletului, un voiaj în adâncurile emoțiilor noastre cele mai intime, un efort de a înțelege și de a accepta complexitatea și frumusețea trăirilor noastre interioare.
Amintirea unei veri
Cât de adânc e negrul din noi?
Câte nopți pierdute-n ploi?
Câte zile trăite fără speranță?
Te rog, nu pleca, dă-mi încă o șansă!
O șansă la viață, o șansă pentru noi,
O umbrelă ce să mă ferească de ploi,
O lumânare aprinsă, o rază de speranță,
Te rog, nu pleca, dă-mi încă o șansă!
Dar tu ai plecat, acum sunt doar eu, nu noi,
Curcubeul cel mov n-a apărut după ploi,.
Aștept ziua cu-un gând, cu-o speranță,
Dar tu ai plecat, nu mi-ai lăsat nicio șansă!
Doar eu mai lupt acum pentru noi,
La tine e soare, la mine sunt ploi.
Nu mai văd nicio speranță,
Tu ai plecat, nu mi-ai lăsat nicio șansă!
Acum sunt pe un pod, cu gândul la cer,
Îmi văd viitorul învăluit în mister.
Mă arunc în valuri, sunt lipsit de speranță,
Tu ai plecat, nu mi-ai lăsat nicio șansă!
Simt cum apa-mi inundă plămânii,
Parcă încep să-mi zăresc străbunii.
Mă înalț la cer fără speranță,
Tu ai plecat, nu mi-ai dat nicio șansă!
Tu ai plecat, nu mi-ai dat nicio șansă,
Înainte să mor, o simplă speranță,
Măcar amintirea să rămână din noi,
Din vara cea oarbă scăldată de ploi.
Analiză poeziei: Amintirea unei veri
Durerea și pierderea
Poezia începe cu o serie de întrebări retorice care exprimă durerea și pierderea: „Cât de adânc e negrul din noi? Câte nopți pierdute-n ploi? Câte zile trăite fără speranță? Te rog, nu pleca, dă-mi încă o șansă!” Aceste versuri ne arată o luptă internă, o încercare de a se agăța de o iubire care pare să se fi pierdut, ca un naufragiat care se agață de o bucată de lemn în mijlocul unei furtuni violente pe mare.
Speranța și disperarea
În versurile „O șansă la viață, o șansă pentru noi, O umbrelă ce să mă ferească de ploi, O lumânare aprinsă, o rază de speranță, Te rog, nu pleca, dă-mi încă o șansă!” autorul exprimă o speranță zadarnică de a repara o relație ruptă. Această speranță este însoțită de o disperare profundă, ca o flacără care dansează în vânt, amenințată să se stingă la cea mai mică adiere.
Dorul și amintirea
Versurile „Dar tu ai plecat, acum sunt doar eu, nu noi, Curcubeul cel mov n-a apărut după ploi, Aștept ziua cu-un gând, cu-o speranță, Dar tu ai plecat, nu mi-ai lăsat nicio șansă!” transmit o durere profundă și o singurătate intensă. Aceste cuvinte ne arată o inimă care este cuprinsă de dor, o inimă care este prinsă într-o lume care nu o înțelege, ca un păsări care a rămas fără cuib.
Sfârșitul verii
Poezia se încheie cu o imagine puternică a sfârșitului tragic al protagonistului: „Simt apa cum îmi inundă plămânii, Aud parcă cum mă îngâni. Ajung la fund, dar a fost în zadar, Tu ai plecat și m-ai umplut de amar.” Aceste versuri ne arată o inimă care se scufundă în adâncurile disperării, ca o corabie care se scufundă în adâncurile oceanului, lăsând în urmă doar valurile care se sparg de țărm.
Această poezie este un pelerinaj prin peisajul emoțional uman, un teren unde dorul și dragostea se împletesc ca două fire care formează frânghie. Versurile pline de emoție ne conduc pe un drum neașteptat, dezvăluind complexitatea și frumusețea emoțiilor noastre ascunse, asemenea unui râu subteran care curge nevăzut, dar a cărui prezență se simte în adâncurile pământului.
Citește mai multe poezii: https://www.tonisao.ro/category/poezii/
Cumpără cărțile: Editura Niculescu