Am luat soarele de toartă
Există momente în care ceea ce ne dorim cel mai mult pare la îndemână, dar totuși, rămâne de neatins. În acele clipe, contrastul dintre ceea ce ar fi putut fi și ceea ce este cu adevărat devine insuportabil. Iar lumea pare împărțită între lumină și întuneric, între speranță și renunțare. Poezia aceasta vorbește despre suferință, despre încercarea de a schimba ordinea firii și despre regretele ce se nasc atunci când iubirea rămâne doar o umbră a visurilor noastre.
Am luat soarele de toartă
Am luat soarele de toartă și l-am purtat pe cer,
ca pe o promisiune ce nu-și găsește locul.
Pe o parte, pământul ardea sub razele sale
în timp ce cealaltă parte se cufunda în întunericul rece.
Era o lume scindată, ruptă, la fel ca noi.
Ziua, fluturi fremătau pe câmpii
purtând pe aripii lor culorile bucuriei,
o bucurie care nu era a mea.
În același timp, dincolo, umbrele își întindeau brațele,
iar monștrii visau tăcuți, sub greutatea nopții.
Soarele îmi mângâia ziua fruntea,
doar pentru ca noaptea să mă zdrobească,
ca un adevăr pe care nu-l pot ascunde.
Dar întunericul a născut un prinț,
care-și doare totul, care-și dorea să fure lumina Soarelui,
Care-și dorea tot ceea ce sinelui său bun îi fusese refuzat.
Cu ochii de jar și pașii ascuțiți,
a pornit spre lumina care-l rănise.
El și umbrele ce-l urmau căutau dreptatea
sau măcar un strop de căldură,
de acolo de unde ziua părea fără sfârșit.
În tărâmul soarelui, oamenii râdeau,
iar pădurile dansau în ritmul vântului de vară.
Totul era viu, senin,
așa cum n-am fost niciodată.
Dar pentru el, fiecare zâmbet era o rană,
iar fiecare floare, un reproș.
Așa că a ridicat mâna și a smuls soarele de pe cer,
ca pe un trofeu,
sperând că acesta va lumina abisul din sufletul său spășit.
Cerul a rămas gol, ca o coajă de nucă fără miez,
iar lumea s-a cufundat într-un haos ciudat.
Ziua și noaptea s-au amestecat,
ca amintirile unei iubiri neîmpărtășite.
Frunzele au început să cadă fără sens,
iar florile să-și piardă petalele,
ca și cum ar plânge în tăcere.
Zorii se iveau prea târziu sau deloc,
iar nopțile se înălțau prea sus.
Iar lumina nu mai era a noastră,
întunericul nu mai era al lor.
Doar umbrele dansau între noi,
spunând povești care nu se mai terminau niciodată.
Acum, nu mai știu unde începe ziua și unde se termină noaptea.
Căci pădurile aurii ard sub lumina Lunii care nu mai strălucește,
iar diminețile târzii ne cântă despre ce ar fi putut fi,
dar n-a fost niciodată.
Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean
Citește mai mult: https://www.tonisao.ro/iubeste-zambetul-iar-ochii-tai-vor-rade-mereu/