Lună: decembrie 2020

Tăvălugul iubirii

 
 
 

  Prins în lanțuri să nu scape
 A rupt muntele din loc,
 Ca de ea să fie-aproape
 Cum e flacăra de foc.
  
 A rup lanțul nemuririi
 Ce de veacuri îl lega
 Și cupola strălucirii
 Ce de mult îl subjuga.
  
 A rupt tot ce-i stă în cale,
 Chiar și stelele pustii
 Ce fac semne zodiacale
 Printre gânduri zavistii.
  
 Pe pământul strâmb și aspru
 Prima dată a pășit,
 Fără aerul lui sobru
 Ce de veacuri l-a spășit.
  
 A pășit în lumea oarbă
 Ce în față i-a ieșit,
 Încercând ca să absoarbă,
 Dragostea ce l-a sleit.  
 
 El, ajuns fără putere
 Printre oameni, o zări
 Învelită în mistere,
 Pe aleasa inimii.
  
Lângă ea ajunge-n grabă
De nimic nu s-a temut,
Cine ești? Femeia întreabă...
Însă el, părea că-i mut...
  
 - Soarele: Am venit să-ți scriu pastele
 Pe pământ să te-ntâlnesc,
 De mult caut printre stele
 Dar ca tine, nu găsesc.
  
 Din flori vreau să-ți fac cunună
 Părul să ți-l împletesc,
 Să te țin ușor de mână
 Și să-ți murmur: „te iubesc!
 
 - Luna: Ai plecat de printre stele
 Să nu te mai pot vedea,
 Când pășesc aievea-n noapte
 Căutând lumina ta.
  
 Cerul molcom e de piatră,
 Tot așa inima mea,
 Aruncată într-o vatră,
 În care nimic n-ardea.
  
 Pe pământ e acuma noapte
 Și așa va fi mereu,
 Căci lumina ta din șoapte,
 Se revarsă foarte greu.
  
 Lumea-acum e blestemată
 Să înghețe-n noaptea grea
 De lumină e privată,
 Doar ca eu să fiu a ta!
  
 - Soarele: Hai cu mine printre stele
 Pe boltă să hoinărim
 Din nori o să-ți fac castele,
 În care să ne iubim.
  
Sus în cer te fac regină,
Peste tot ca să domnești,
Inima-mi să-ți aparțină,
Din suflet să mă iubești.
  
 Sau de-ți este drag pământul,
 Eu las nemurirea mea
 Și îmi lepăd și veșmântul
 Și lumina mea de stea...
  
-   Luna: Eu te înțeleg pe tine
Că din suflet mă iubești,
Noi avem niște destine
Mi-e frică să nu greșești.
  
 Cerul parcă se revoltă,
 Pe pământ totu-i pustiu
 Dacă nu te urci pe boltă,
 Vom ajunge în sicriu.
 
Pe pământ e-acuma noapte
Soarele e în exil,
Totul pare să se-ndrepte,
Spre un munte de steril.
  
 - Soarele: Eu pe boltă urc călare
 Să cer nemurirea ta
 Să-ți dau razele-mi solare,
 Mamei te voi prezenta.
  
 - Luna: Unde pleci așa, iubire?
 Fără să mă-ntrebi ceva,
 Eu deja-s nemuritoare,
 Dar numai în lumea mea!
  
 Am plecat de mult din ceruri,
 Să îmi caut liniștea,
 Vreau să uit acele vremuri,
 Nu mai vreau să fiu o stea.
  
Soarele însă-i departe,
Și nimic n-a auzit
Lângă mama lui în șoapte,
Ochii i s-au umezit.
 
-   Soarele: De o viață-ți apăr cerul
 Nu știu face altceva,
 Nu cunosc decât eterul,
 Nu ți-am spus să-mi dai ceva.
  
 Tu ești mama creatoare
 Ce ai tot în grija ta,
 De la omul care moare,
 Pân’ la nemurirea mea.
  
 Nu îți cer să-mi dai avere,
 Deja simt că sunt bogat
 Am descoperit iubire
 Scopul meu eu l-am aflat.
  
 Scapă-mă de nemurire
 Și de strălucirea mea,
 Doar o zi să-i simt iubirea
 Și să mă îmbăt cu ea…
  
 - Mama: Tu nu poți așa deodată
 Să lași nemurirea ta,
 Să lași lumea cufundată,
 Într-o noapte fără-o stea.
  
 Nu poți să-i privezi pe oameni
 De toată căldura ta,
 Nici nu poți să-i dai iubirii
 Ce în veci nu poate avea.
  
 Nemurirea nu-i o vorbă
 Ce faci tu e un păcat,
 Omenirea nu-i o jerbă
 Aruncată în neant.
  
 Iubirea ta e ca o nimfă,
 Trăirea ei e un păcat,
 Iubirea-i un sonet la harfă
 Ce-adesea sună minunat.
  
 Iubirea, însă, adesea-i oarbă,
 Iar gustul ei, mereu amar,
 Când dragostea o să-te absoarbă
 Vei fi în mână la dijmar…
  
 Eu am pierdut deja o fiică
 Ce hoinărește în zadar,
 Pierdută lumea ei pitică
 Unde iubirea, e un dar…
  
 Hai du-te îndată și răsari,
 Pe bolta cristalină,
 Iar eu pe fata din lăstari,
 Pe cer o fac regină.
  
 El pleacă îndată bucuros,
 Fără să înțeleagă,
 Căci astăzi nu e victorios,
 Destinul nu își leagă.
  
 - Luna: Iubitul mea, în seara asta,
 Eu văd doar stelele pustii
 Ce se pierd ca o năpastă
 În timp ce te aștept să vii.
 
 Pe semne mamei tu i-ai spus,
 Cum poate da de mine,
 Pe cerul nopții ea m-a pus,
 Dar nu sunt lângă tine.
  
 Pe tine vreau să te privesc,
 În noaptea de opal,
 Dar văd în inimă că-mi cresc,
 Bucăți albastre de cristal.
  
 Ea plânge-n noapte căutând
 Dar el este departe,
 Coroana cerului purtând,
 Cu visele-i deșarte.
  
 - Soarele: Pământul-i alb, parcă pustiu,
 Iar bolțile-s străine,
 Pierdut pe cerul albăstriu,
 Tu nu ești lângă mine.
  
 Pe boltă singur azi răsar
 Și caut în neștire
 Privirea ta, dar în zadar…
 Căci nu îi dau de știre!
  
 Cobor pe boltă l-asfințit,
 În lumea unde-i interzis
 Și sper că azi ai răsărit,
 Însă te văd numai în vis.
  
În vis apari la nesfârșit,
Și suntem împreună
Dar bolta încă n-ai găsit
Și totu-i o minciună.
  
 Pe cerul albastru și pustiu
 Soarele răsare,
 Printre norii ce descriu,
 Iubirea ce îl doare.
  
 - Soarele: Nori încep să îngrădească,
Cerul ăsta albăstrui
Boltele să se unească,
Eu să fiu al nimănui.
  
 Stelele le-a șters deodată
 De pe-albastru ăsta viu ,
 Far’ măcar să aibă regrete,
 Că îi cerul prea pustiu.
  
 A lăsat în urma moartea
 Și al meu suflet purpuriu,
 Și-a ascuns de mine noaptea
 Și pe tine… asta știu.
  
 - Luna: Tristă-i viaţa-n închisoare,
 Tristă-s eu, căci făr să știu,
 M-am îndrăgostit de Soare
 Care plânge în pustiu.
  
 Toată dragostea din  mine
 Ce pe tine te dorea,
 A-nceput să mă termine,
 Să m-arunce în noaptea grea.
  
 În imensitatea negrului din faţă,
 Tu-mi pari a fi un curcubeu,
 Un biet copil ce se răsfață,
 O vrajă-n sufletu-mi de pleu.
  
 Pe cer tu arzi ca o făclie,
 Care se pierde în trecut,
 Și luminezi cu raza-ți vie,
 Poteci ce nu sunt de trecut.
  
-  Soarele: În marea moartă și sărată
 Te pot vedea cum strălucești
 Când eu răsar pe bolt-albastră
 Iar tu a-mea lume părăsești.
  
-   Luna: Deși în flăcări tu trăiești
 Privirea-ți e de gheață.
 Aș vrea să nu mă mai iubești
 Să nu-ți mai fiu povață.
  
 - Soarele: Deși eu sunt blocat în zi,
 Iar tu te-ascunzi în noapte
 Iubirea mea va dăinui
 Pe veci dacă se poate… 
   

În șoaptă

Și nu mi-e dor de noapte
Cum nu mi-e dor de zi,
Te strig, dar numa-n şoapte
Te strig, dar tu…nu vii!
 
Prin lumea relativă,
În noapte eu pășesc,
Nu-i o alternativă
Să nu te mai iubesc!

Păşesc singur în viaţă,
Pășesc, dar tu nu știi: 
Mi-e inima de gheață,
Mi-e frig și tu nu vii...
 
În vis te văd în noapte,
Dar nu vreau să găsesc,
Cărarea înspre moarte
Unde-am să te-ntâlnesc.
 
În câteva secunde
Din lume ai plecat,
În zările rotunde,
Și singur m-ai lăsat.

Nu vreau decât o clipă,
Din nou să te-ntâlnesc,
Și-apoi să-ți strig în pripă:
Tată, te iubesc!

Globul de cristal

Privesc în globul de cristal al vieții,
Fire cufundate în eter,
Și mă-nec cu roua dimineții,
Pierdut în lumea plină de mister.

Mi-e viața ca un fir de ață,
Un râu ce curge dintre munți,
Un far ce luminează-n ceață,
Un zmeu ce nu poți să-l înfrunți.

Cu firul tău, tu inima îmi coasă
Și-mi vindecă tristețea cu-n sărut,
Pansează-mi rana dureroasă,
Fă totul ca la început.

Ningea în globul de cristal,
Deși acum e vară,
Cu o zăpadă de opal,
Cu clipe, care zboară.

În globul de cristal al vieții mele,
Zăpada se transformă-n fum
Formând o mare de perdele,
Peste emoțiile de acum.

Ploua în globul de cristal
Și era ceață,
Plângea pământul ancestral
Nimic nu avea viață.

Cristalul prefăcut în gheață,
Se scurge seara în pustiu,
Ca inima agnostă-n dimineață,
Ce se căiește prea târziu.

Plângeau icoanele de dor,
Uitate pe un piedestal,
Departe într-un vechi decor,
În gloubu’ albastru, de cristal.
%d blogeri au apreciat: