Lună: octombrie 2020

Curajul de a-ți spune ce simt

În vis te văd albastru viu,
Cum strălucești fără să știu.
În viață însă te-întâlnesc,
Și nu-ți pot spune „te iubesc”.
 
Mă uit pe cer dacă-ai venit
Pe bolta dac-ai răsărit.
Apoi mă culc și te visez
Și mult prea mult mă întristez

Văd în vise cum alini,
Chipul tău cu flori de crini,
Apoi în noapte mă trezesc
Și-ți murmur ție „te iubesc”.
 
Mă ții de mână când visez,
Însă eu știu că mă trișez,
Și știu că nu e mâna ta,
Ci doar în gând în mintea mea. 
 
Aud adesea cum îmi spui,
Vorbe dulci, ca unui pui.
Și singur eu mă amăgesc
Căci știu că sincer „te iubesc”.
 
Eu știu că nu e pe pământ,
Iubire fără-un legământ.
Și știu că nu e viață grea
Cum e iubirea pentru-o stea.
 
În vise te găsesc mereu,
În viață însă-i foarte greu,
Deși speranța n-a murit,
Eu „te iubesc” la infinit!

Sunt lucruri scumpe de nimic

Sunt fețe moarte pe pământ,
Sunt inimi prinse-n jurământ,
Sunt nori ce scutură-n pustiu,
Sunt frunze negre pe sicriu.
 
Sunt stele albastre ce se sting,
Sunt vânturi reci ce te ating,
Sunt vise multe-n care învingi,
Sunt vieți uitate între chingi.
 
Sunt nori pierduți pe cerul viu,
Sunt mii de oameni în pustiu,
Sunt luminițe ce lucesc,
Sunt oameni simpli ce iubesc.
 
Sunt gânduri moarte pe pământ,
Sunt umbre negre în mormânt,
Sunt linii drepte pe câmpii,
Sunt boli ce-omoară a noști’ copii.
 
Sunt ape încleștate-n ger,
Sunt păsări moarte azi pe cer,
Sunt molii negre-n coridor,
Sunt lacrimi multe-n dormitor…

Viața ca un rai

Pajişti pline de plăcere
Nopți pline de mângâiere
Zile pline de iubire,
Zâmbete și fericire.
 
Peste tot, în lumea largã
Vãd dragostea cum aleargã
Cum se naște-o amintire,
Ce înseamnă a ta iubire.

Norii parcă au dispărut
Am primit primul sărut,
Inima mi-a încremenit,
Vai... ce mult ne-am mai iubit.

Și aici pe pământ,
Am făcut un jurământ,
Toată viața ce-o trăiesc
Pe tine să te iubesc.

Zi și noapte ne-am văzut,
Pășind în necunoscut,
Pe tărâmul îngeresc,
Doamne cât te mai iubesc!

Viața mea e-acum un rai,
Vin nuntașii cu alai,
La sfârșit de săptămână,
Tu te-ai îmbrăcat în zână.

Clopotele au bătut
Și alaiul a trecut,
În biserică am intrat,
În altar ne-am sărutat.

Viețile ni s-au unit,
Totul e un infinit,
Dragostea ce o trăiesc
Zâmbetul ce îl iubesc!


Să nu-mi ceri visele înapoi

Nu mă trezi din vise,
Nici dacă-ar fi să mor
La teatru, în culise,
Te văd și mă-nfior.

Piesa asta a vieții,
Tu nu o joci cu mine,
Pe scena frumuseții,
Eu nu sunt lângă tine.

Tu ești regina serii,
Eu sunt doar un decor,
Uitat între scenarii,
Un simplu privitor.

Trăiesc numai în vise,
În care te-ntâlnesc,
În mii de piese scrise,
În care îți vorbesc.

Îți spun iubirea-n șoapte
Și te îmbrățișez,
Te pierd apoi în noapte,
Și nu te mai găsesc.

Și zorii dimineții,
Care îmi dau fiori,
M-aruncă în mreaja vieții,
Lipsită de culori.

Să nu-mi ceri niciodată
Din vis să mă trezesc,
Căci nu e cu putință,
Să nu te mai iubesc!

Sufletul de gheață

Dar ce faci toamnă, iară taci?
Aaa... acum ești vorbăreață!
Unde-s poienile cu maci
Și dealuri cu verdeață?

Unde e parcul meu cu flori,
Câmpii cu iarbă multă?
Sunt dezbrăcat, mă trec fiori,
Tu strigi, nu mai ești mută!

Cum bați cu vântul tău târziu
Cum mături prin ogradă,
Lași tot în urma ta pustiu,
Doar moartea-ți e dovadă

Am observat de la un timp
Că nu mai este vară,
Și-n mintea mea-i un anotimp,
O toamnă, o povară...

Unde te duci cu-atâtea flori,
Și frunze și verdeață?
Am constat de mii de ori:
C-ai sufletul de gheață!


%d blogeri au apreciat: