Inimă vrăjită în piept ţi-am sădit,
Copil fără mamă, te văd părăsit,
Te văd cum te legeni cu părul bălai
În timp ce te-ndrepţi agale spre rai.
Te văd cum te-mpiedici şi cazi printre nori
În lumea cea oarbă şi plină de flori.
Te-aud cum suspini, privind către cer,
Spre bolta cerească învăluită-n mister.
Cu lacrimi pe față te văd cum tresari
La contactul cu lumea asmuţită cu pari,
Te văd cum ridici mâna spre cer,
Dar între tine şi el... stă o poartă de fier.
Încerci să ajungi pe ceru' infinit
Te cațeri pe boltă, dar tot s-a sfârşit.
Încerci să ajungi iarăși în cer,
Unde eşti regele veşnic stingher.
Iubirea te-apasă tot mai în jos
Te-afunzi în pământul acesta mâlos.
Încerci să înoţi, plutind efemer,
Dar nu vei ajunge niciodată în cer.
Cerul cel negru pentru tine-a pierit
Căci ziua cea rece îndat' te-a înghițit.
Te-a izbit dimineaţa, ca iarna un ger,
Şi Soarele mândru ce arde pe cer.
Azi nu e noapte, azi nu e ieri,
Deşi se-nserează, nici tu nu mai speri
Nu speri că vreodată vei izbuti
Nu speri că vreodată lumea-i iubii!
Din rege ce-ai fost acum eşti sărman,
În lumea cea oarbă, fără vreun ban,
Pierdut printre oase ce imploră spre cer
Să-i lase să treacă de poarta de fier.
La poarta de fier baţi tu acum,
Dar într-o clipă aceasta se transformă în scrum,
Totul se pierde într-un nor bizar,
Iar inima ta se umple de amar.
Neîncetat ai iubit ochii pustii,
Dar acum ai ajuns să nici nu-i mai ştii;
Ai avut nemurirea trăiri pe cer
Şi-ai ajuns între oameni învăluiți în mister.
Iubirea de oameni te-a tras în jos
Dar iubirea ta, e fără folos,
Ai ajuns într-o vale, departe de cer
Uitat, fără viaţă, cu un suflet de fier.
Luceafăr decăzut învăluit în mister,
Coborât printre oameni de-acolo din cer,
N-ai găsit ce ai căutat,
Dragostea mare pentru care-ai plecat.
Acum ești închis într-o lume de jar,
Umplută de ură și plină de-amar,
Te gândești mereu la albastrul ceresc,
În timp ce devii mai pământesc.
Azi nu-i iubire, mâine e ieri
Deși niciodată n-ai încetat să mai speri,
Mâine e azi, trecutu-i etern
Iar locul tău e cu noi în infern.
