Promoveaza site-ul

Categorii

Donează

Ajutaţi la menţinerea site-ului.

Articole recente

Arhive

Urmărește-mă:

Etichete

Meta

30 iunie 2013

Oscar: Heath Ledger in “The Dark Knight”
                                 (Ultimul rol)

Viaţa este ca un teatru de păpuşi în care omul este deopotrivă  păpuşă,  păpuşar şi spectator.  Fiecare om este o popică şi fiecare popică este un popicar, fiecare este cel care ţine scorul şi, deopotrivă arbitrul, cel care face regulile şi cel care veghează ca ele să fie respectate, cel care joacă şi, totodată cel care este jucat, cel care dictează sentinţe şi cel care trebuie să le ispăşească. Din păcate  însă,  nu toţi îndeplinim simultan sau prin rotaţie toate aceste roluri, ci fiecăruia îi este atribuit ceva. Aşa ajungem să fim conduşi de oameni care nu au făcut niciodată ceea ce ne cer nouă să facem, oameni care fac reguli pe care ei, personal, nu vor fi nevoiţi să le respecte, oameni care schimbă mereu regulile jocului în funcţie de direcţia în care se îndreaptă jocul sau interesul personal. Cu toate astea, toţi participăm activ la acest spectacol încâlcit al vieţii. Suntem fiecare o mică parte dintr-un întreg dar spre deosebire de spectacolul de păpuşi, în cazul nostru, nu există cineva care să tragă de aţe, ci fiecare trage de cât mai multe aţe, în ce direcţie doreşte, nefiind nicidecum ceva unitar sau cu un scop comun. Astfel, piesa din care facem parte  devine o tragi-comedie sau un fel de teatru de improvizaţie cu accente dramatice. Piesa noastră nu are un scenariu, muzica pe care dansăm nu are o partitură, iar drumul pe care păşim  este o cărare pe care acum începem să o batem. Cu fiecare acţiune, cu fiecare decizie, mai scriem o pagină în scenariul piesei.

Spre deosebire de piesele clasice, fiecare îşi poate scrie propriul scenariu, îşi poate crea propria soartă şi fiecare este direct răspunzător de mărirea sau decăderea personajului său.

Rolurile, în piesă însă, nu ne parvin în urma unei audiţii, ci mai degrabă ele sunt repartizate oarecum aleator cu o mică doză de ironie. Mai mereu avem impresia că rolul pe care îl jucăm nu ni se potriveşte, dar cu toate astea continuăm să îl jucăm. Astfel, viaţa, piesa vieţii noastre, îşi consumă actele până la ultima reprezentaţie, în aplauzele umbrelor care ne aşteaptă….

Indiferent de rolul pe care l-am avut în viaţă, la sfârşit, vom primi aceleaşi ovaţii. Aşa că nu contează cât de important este personajul nostru în ansamblul piesei, ci contează cum ne-am jucat rolul, cum am ştiut să fim autentici şi cum ne-am bucurat de fiecare clipă petrecută pe scenă. Pentru că singura răsplată pe care o vom primi  este plăcerea de a juca, plăcerea de a participa şi plăcerea de a trăi…

 

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

8 mai 2013

De multe ori ne rugăm pentru lucruri pe care le dorim, în loc să ne rugăm pentru lucrurile de care avem întradevăr nevoie. Adesea confundăm dorinţele şi capriciile cu necesităţi, fără de care viaţa nu poate fi roz, în loc să ne concentrăm pe lucrurile care cu adevărat contează.Nu ştim să apreciem ceea ce avem, să valorificăm la potenţialul maxim, în schimb ne văicărim şi tânjim mereu după altceva mai bun, şi nu mai bun pentru că este întradevăr mai bun, ci mai bun pentru că nu îl avem. Nu realizăm că un lucru mai bun nu este neaparat mai bun, atâta timp cât nu este o necesitate, atâta timp cât noi nu avem nevoie de acel lucru. Aşa ajungem să ne înconjurăm de lucruri materiale, care în timp ajung să colecteze praful. De multe ori dorinţa de posesie depăşeşte puterea raţiuni, de multe ori nu ştim când ceva este de ajuns, când sacul este deja plin şi continuăm să strângem şi să îndesăm în sac, până îm momentul în care realizăm că nici nu mai ştim care este conţinutul sacului, care este rostul tuturor lucrurilor strânse şi care este valoarea timpului pierdut ,în încercarea noastră disperată de a avea cât mai mult. Aşa ajungem la celălat capăt al vieţii şi vedem în urma noastră imperii, dar nu vedem sentimente,vedem castele dar nu reuşim să găsim amintiri, vedem viaţa şi realizăm că noi am ajuns aproape de moarte, fără să realizăm ce înseamnă viața.

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

2 iulie 2013

Aprecierea

„Încă cea mai frumoasă!”

Principiul evoluţiei este să vrei întotdeauna mai mult, mai bine, mai repede. Şi nu este nimic greşit în asta, ba din contră, toţi ar trebui să avem aspiraţii mai mari, să încercăm să ne îmbunătăţim în fiecare zi şi să tindem spre absolut. Ceea ce nu realizăm însă, este că limita este infinitul, ceea ce înseamnă că pentru orice mai mult există un mai mult mai mare. Indiferent cât vom avea de mult, mergând pe principiul infinitului, va exista loc de şi mai mult. Drept urmare, absolutul este doar un ideal, nu o ţintă. Bineînţeles, chiar dacă suntem conştienţi că nu avem nici o şansă de a atinge infinitul, asta nu înseamnă că nu trebuie să aspirăm la el. Ce trebuie să facem însă, este să începem să apreciem `multul` sau `puţinul` pe care îl avem. Asta pentru că la majoritatea oamenilor nu le lipseşte aspiraţia sau dorinţa de a avea mai mult, ci sentimentul de apreciere pentru ceea ce au acum. Mergând pe scara infinitului şi dorindu-ne mereu mai mult, uităm să apreciem şi să ne bucurăm de lucrurile obţinute pentru că din clipa în care  dobândim lucrul la care  am visat, deja ne uităm la ceva mai mult. Uităm să apreciem ceea ce avem, ne lipsim de bucuria care vine cu orice `nouă cucerire` şi ne cramponăm mereu pe ideea că acolo undeva există mai mult. Nu realizăm că astăzi avem lucruri la care în trecut doar visam. Cu toate astea nu ne bucurăm de ele, ba din contră, suntem supăraţi că nu avem `şi mai mult`. Moral, ar trebui să primim ceva nou doar dacă în prezent ne bucurăm şi apreciem ceea ce avem, iar în anumite cazuri, ar trebui doar să ne mulţumim şi să apreciem ceea ce avem, fără să mai aspirăm mereu la mai mult. Asta pentru că în viaţă nu ar trebui să conteze cât de mult sau cât de bun este ceea ce am(în comparaţie cu alţii), ci pe cine am lângă mine. Omul evoluează până la un anumit punct după care începe să regreseze, drept urmare nu se încadrează în scara aspiraţiilor spre infinit. Mereu o să apara alţi oameni mai frumoşi decât cei cu care ne înconjurăm, mai deştepţi sau mai `cool`, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la cei pe care ii  avem  doar pentru  că momentan a apărut ceva mai bun. În concluzie, cred că ar trebui să ne redefinim priorităţile şi să trecem aprecierea în faţa aspiraţiei, recunoştinţa în faţa dorinţei şi sufletul în faţa corpului. Pentru că doar apreciind ceea ce avem, ne apropiem de absolut…

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

11 iunie 2013

Noaptea soarelui

Navigând pe marea moartă

De pe cerul cel pustiu.

Mă împiedec de o poartă

La ieşirea din sicriu.

 

Cerul singur e în viață

Când mă caţăr în pustiu

Şi privesc spre lumea oarbă

Ce mă poartă în sicriu.

 

În sicriu ei au doar oase,

O păpuşă, un corp pustiu

Ce-a murit fără să lase

Nici un ban pentru sicriu.

 

Am murit ducând o luptă

Inegală în pustiu

Cu iubirea cea pompoasă,

Ce mă-afundă în sicriu.

 

Am murit în lumea voastră

Şi-acum totul e pustiu,

Îmbracat cu mantia albastră,

Renegat într-un sicriu.

 

Ultima parte din:  http://www.tonisao.ro/tavalugul-iubirii/

 

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

12 iulie 2013

Fericirea

Fericirea este efectul iubirii…

Fascinanta și eternă e clipa fericirii

Atunci când se împletește, cu razele iubirii.

Frumoasã si gingașã e viața noastrã toatã

Atunci când dragostea, splendoarea îsi aratã.

 

 

Umbrită și uitatã e calea ne-mplinirii,

Când sufletul nu-si scaldã, în el seva iubirii,

Palidã si stearsã e clipa despãrtiri,

Când afli cã n-a fost,  în numele iubirii.

 

 

Lucioasã si albastrã e flacãra iubirii,

Când inima-si revarsã, stropii fericirii.

Limpede si caldã e inima iubită

Când dragostea îti bate, întruna la portițã

 

 

Urâtã si nebunã e viata cumpãtatã,

Cãnd dragostea exultã, stearsã si amarã.

Neagrã si  astupatã e calea fericirii,

Când tu nu ai în fațã, razele iubirii.

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

2 iunie 2013

 Tot mai sus

Lumea a devenit un sport extrem, o fugă disperată spre înainte, o căţărare spre „în sus”, o bătălie de a ajunge deasupra. Indiferent de principii şi calităţi, toţi vor să ajungă sus, şi dacă nu pot ajunge în vârf, să ajungă cel puţin deasupra  câtor mai mulţi semeni. Nimeni nu mai ţine cont de potenţial, de valoare, de merite, ci fiecare încearcă să ajungă cât mai sus, cât mai repede, fără să realizeze că sus, crengile sunt mult mai subţiri,  iar vântul bate mai tare, asta să nu mai vorbim că distanţa până la pământ este tot mai mare, iar o eventuală căzătură este cu atât mai periculoasă. Aspiraţiile de azi nu mai au corespondenţă în realitate, iar lumea reală a devenit un basm în care fiecare încearcă să prindă fluturi cu harponul, să zboare cu covorul fermecat sau să se transforme peste noapte în ceva mai bun. Realismul nu îşi mai  găseşte loc în secolul vitezei,  iar visele nu au nici un fel de fundament în lumea reală. Fuga noastră spre deasupra este,  de fapt cea care ne trage înapoi, ca ancora unui vapor pierdut în deşert. Fiecare ar trebui să care exact cât poate duce, fiecare ar trebui să își dorească cât își poate permite și,  nu în ultimul rând, fiecare ar trebui să se bucure și să aprecieze ceea ce are mai degrabă decât să tânjească din start la altceva. Mereu, indiferent de ce vom avea va exista ceva mai bun decât avem…

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

%d blogeri au apreciat: