Promoveaza site-ul

Categorii

Donează

Ajutaţi la menţinerea site-ului.

Articole recente

Arhive

Urmărește-mă:

Etichete

Meta

30 iunie 2013

Oscar: Heath Ledger in “The Dark Knight”
                                 (Ultimul rol)

Viaţa este ca un teatru de păpuşi în care omul este deopotrivă  păpuşă,  păpuşar şi spectator.  Fiecare om este o popică şi fiecare popică este un popicar, fiecare este cel care ţine scorul şi, deopotrivă arbitrul, cel care face regulile şi cel care veghează ca ele să fie respectate, cel care joacă şi, totodată cel care este jucat, cel care dictează sentinţe şi cel care trebuie să le ispăşească. Din păcate  însă,  nu toţi îndeplinim simultan sau prin rotaţie toate aceste roluri, ci fiecăruia îi este atribuit ceva. Aşa ajungem să fim conduşi de oameni care nu au făcut niciodată ceea ce ne cer nouă să facem, oameni care fac reguli pe care ei, personal, nu vor fi nevoiţi să le respecte, oameni care schimbă mereu regulile jocului în funcţie de direcţia în care se îndreaptă jocul sau interesul personal. Cu toate astea, toţi participăm activ la acest spectacol încâlcit al vieţii. Suntem fiecare o mică parte dintr-un întreg dar spre deosebire de spectacolul de păpuşi, în cazul nostru, nu există cineva care să tragă de aţe, ci fiecare trage de cât mai multe aţe, în ce direcţie doreşte, nefiind nicidecum ceva unitar sau cu un scop comun. Astfel, piesa din care facem parte  devine o tragi-comedie sau un fel de teatru de improvizaţie cu accente dramatice. Piesa noastră nu are un scenariu, muzica pe care dansăm nu are o partitură, iar drumul pe care păşim  este o cărare pe care acum începem să o batem. Cu fiecare acţiune, cu fiecare decizie, mai scriem o pagină în scenariul piesei.

Spre deosebire de piesele clasice, fiecare îşi poate scrie propriul scenariu, îşi poate crea propria soartă şi fiecare este direct răspunzător de mărirea sau decăderea personajului său.

Rolurile, în piesă însă, nu ne parvin în urma unei audiţii, ci mai degrabă ele sunt repartizate oarecum aleator cu o mică doză de ironie. Mai mereu avem impresia că rolul pe care îl jucăm nu ni se potriveşte, dar cu toate astea continuăm să îl jucăm. Astfel, viaţa, piesa vieţii noastre, îşi consumă actele până la ultima reprezentaţie, în aplauzele umbrelor care ne aşteaptă….

Indiferent de rolul pe care l-am avut în viaţă, la sfârşit, vom primi aceleaşi ovaţii. Aşa că nu contează cât de important este personajul nostru în ansamblul piesei, ci contează cum ne-am jucat rolul, cum am ştiut să fim autentici şi cum ne-am bucurat de fiecare clipă petrecută pe scenă. Pentru că singura răsplată pe care o vom primi  este plăcerea de a juca, plăcerea de a participa şi plăcerea de a trăi…

 

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

2 iunie 2013

 Tot mai sus

Lumea a devenit un sport extrem, o fugă disperată spre înainte, o căţărare spre „în sus”, o bătălie de a ajunge deasupra. Indiferent de principii şi calităţi, toţi vor să ajungă sus, şi dacă nu pot ajunge în vârf, să ajungă cel puţin deasupra  câtor mai mulţi semeni. Nimeni nu mai ţine cont de potenţial, de valoare, de merite, ci fiecare încearcă să ajungă cât mai sus, cât mai repede, fără să realizeze că sus, crengile sunt mult mai subţiri,  iar vântul bate mai tare, asta să nu mai vorbim că distanţa până la pământ este tot mai mare, iar o eventuală căzătură este cu atât mai periculoasă. Aspiraţiile de azi nu mai au corespondenţă în realitate, iar lumea reală a devenit un basm în care fiecare încearcă să prindă fluturi cu harponul, să zboare cu covorul fermecat sau să se transforme peste noapte în ceva mai bun. Realismul nu îşi mai  găseşte loc în secolul vitezei,  iar visele nu au nici un fel de fundament în lumea reală. Fuga noastră spre deasupra este,  de fapt cea care ne trage înapoi, ca ancora unui vapor pierdut în deşert. Fiecare ar trebui să care exact cât poate duce, fiecare ar trebui să își dorească cât își poate permite și,  nu în ultimul rând, fiecare ar trebui să se bucure și să aprecieze ceea ce are mai degrabă decât să tânjească din start la altceva. Mereu, indiferent de ce vom avea va exista ceva mai bun decât avem…

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

20 mai 2013

CosmetizareaAdesea vorbim despre noroc, destin, soartă; ne comparăm cu ceilalţi,  mai norocoşi sau mai ghinionişti decât noi, dar nu ne întrebăm de ce suntem aşa diferiţi. Suntem trataţi la fel? Iar răspunsul este de fapt că nu suntem trataţi deloc, iar norocul şi soarta şi-l  face fiecare. Destinul depinde de fiecare individ în parte, de felul lui de a fi şi de felul în care abordează situaţiile cu care se confruntă pe parcursul vieţii. Fiecare încearcă să se diferenţieze de ceilalţi, să iasă în evidenţă, fiecare îşi etalează calităţile şi îşi ascunde defectele ajungând într-un punct în care nici el nu mai ştie ce este adevărat şi ce nu.

Soarta nu este nimic altceva decât bumerangul acţiunilor trecute. Asta pentru că trecutul este cel care ne arată calea şi ne modelează viitorul însă problema cea mai mare a omului este gândirea pe termen scurt, fuga după rezultate imediate. Este important să realizăm că nu putem trăi în trecut, ci putem trăi doar astăzi cu gândul la mâine, pentru că viitorul este aşezat peste fundaţia trecutului iar dacă această fundaţie nu este solidă viitorul nostru va fi destul de şubred.

Din această dorinţă de a avea rezultate imediate căutăm să cosmetizăm în loc să reparăm, căutăm să ascundem în loc să tratăm, căutăm să ne ferim în loc să înfruntăm inevitabilul. Lucrurile stricate pe care le ascundem nu se vor repara niciodată de la sine, şi mai devreme sau mai târziu va trebui să le reparăm, doar că de multe ori mai târziu este întodeauna mai greu.

Ne place să milităm pentru o (more…)

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

29 mai 2013

Preţul zâmbetului

              Zâmbeşte, nu costă nimic…

 

Omitem adesea faptul că în viaţă nimic nu este gratis, că pentru orice trebuie să plătim un anumit preţ la un moment dat. Aşa cum nu există medicamente fără efecte adverse aşa nu există lucruri fără un preţ. La fel ca în cazul medicamentelor preţul poate fi mai mare sau mai mic iar efectele adverse pot fi neglijabile sau mai periculoase, şi uneori mai dăunătoare chiar decât boala pe care o tratează.  Aşa cum preţurile medicamentelor diferă de la o farmacie la alta, de la un producător la altul aşa şi preţul lucrurilor diferă de la o persoană la alta, de aceea, de multe ori plătim diferit pentru aceleaşi lucruri. Toţi iubim la fel dar preţul pe care îl plătim pentru iubire diferă semnificativ de la o persoană la alta. Acesta este şi motivul pentru care viaţa noastră diferă aşa mult faţă de viaţa celorlalţi, de ce pentru unii lucrurile se obţin foarte simplu în timp ce alţii trebuie să lupte o viaţă întreagă sau nu le primesc deloc. Aceste preţuri neloiale pe care le plătim nu sunt dictate de o forţă malefică ci de felul fiecăruia de a fi , de a gândi , de a pune problema şi de a vedea lucrurile.
Felul nostru de a gândi   este în fapt cel care ne dictează preţul, cel care ne poartă pe aripile sale sau cel care ne trage înapoi cufundându-ne  în noapte.  Cheia reuşitei se află în interiorul fiecăruia, iar ajutorul trebuie să vină mereu din interior. Dacă noi nu ne ajutăm, alţii de ce ar face-o, dacă noi nu credem, alţii de ce ar crede, dacă noi nu încercăm
alţii de ce ar încerca.  Fiecare trebuie să încerce să îşi găsească rezolvarea la propriile probleme, să îşi găsească luminiţa care să îl ghideze în noapte, să îşi găsească calea spre fericire.  Odată ce o să înlocuim „de mâine” cu „acum”, „nu se poate” cu”hai să încercăm”,  „eu nu pot” cu eu voi putea, luminiţa va începe să se întrezărească.  Rezultatele faptelor de astăzi le vom vedeam mâine,  aşa cum ceea ce cultivăm primăvara culegem toamna.  Din această cultură ne vom hrăni sufletul şi vom alege sămânţa pe care o vom cultiva în primăvară următoare, pentru că o singură cultură nu Preţul reuşiteine va ajunge pe o perioadă foarte lungă, iar toamna viitoare vom culege doar dacă am semănat ceva în primăvară.
Aşa că nu ajunge să fac astăzi, să încerc astăzi şi să pot astăzi, ci trebuie să fac asta zi de zi, să devină modul meu de a gândi şi de a fi. Pentru că după cum ştim, preţurile sunt dictate de raportul dintre cerere şi ofertă iar cu cât cultura este mai mare, preţul pe care îl plătim va fi tot mai mic.

 

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

2 iulie 2013

Aprecierea

„Încă cea mai frumoasă!”

Principiul evoluţiei este să vrei întotdeauna mai mult, mai bine, mai repede. Şi nu este nimic greşit în asta, ba din contră, toţi ar trebui să avem aspiraţii mai mari, să încercăm să ne îmbunătăţim în fiecare zi şi să tindem spre absolut. Ceea ce nu realizăm însă, este că limita este infinitul, ceea ce înseamnă că pentru orice mai mult există un mai mult mai mare. Indiferent cât vom avea de mult, mergând pe principiul infinitului, va exista loc de şi mai mult. Drept urmare, absolutul este doar un ideal, nu o ţintă. Bineînţeles, chiar dacă suntem conştienţi că nu avem nici o şansă de a atinge infinitul, asta nu înseamnă că nu trebuie să aspirăm la el. Ce trebuie să facem însă, este să începem să apreciem `multul` sau `puţinul` pe care îl avem. Asta pentru că la majoritatea oamenilor nu le lipseşte aspiraţia sau dorinţa de a avea mai mult, ci sentimentul de apreciere pentru ceea ce au acum. Mergând pe scara infinitului şi dorindu-ne mereu mai mult, uităm să apreciem şi să ne bucurăm de lucrurile obţinute pentru că din clipa în care  dobândim lucrul la care  am visat, deja ne uităm la ceva mai mult. Uităm să apreciem ceea ce avem, ne lipsim de bucuria care vine cu orice `nouă cucerire` şi ne cramponăm mereu pe ideea că acolo undeva există mai mult. Nu realizăm că astăzi avem lucruri la care în trecut doar visam. Cu toate astea nu ne bucurăm de ele, ba din contră, suntem supăraţi că nu avem `şi mai mult`. Moral, ar trebui să primim ceva nou doar dacă în prezent ne bucurăm şi apreciem ceea ce avem, iar în anumite cazuri, ar trebui doar să ne mulţumim şi să apreciem ceea ce avem, fără să mai aspirăm mereu la mai mult. Asta pentru că în viaţă nu ar trebui să conteze cât de mult sau cât de bun este ceea ce am(în comparaţie cu alţii), ci pe cine am lângă mine. Omul evoluează până la un anumit punct după care începe să regreseze, drept urmare nu se încadrează în scara aspiraţiilor spre infinit. Mereu o să apara alţi oameni mai frumoşi decât cei cu care ne înconjurăm, mai deştepţi sau mai `cool`, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la cei pe care ii  avem  doar pentru  că momentan a apărut ceva mai bun. În concluzie, cred că ar trebui să ne redefinim priorităţile şi să trecem aprecierea în faţa aspiraţiei, recunoştinţa în faţa dorinţei şi sufletul în faţa corpului. Pentru că doar apreciind ceea ce avem, ne apropiem de absolut…

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

13 mai 2013

Luminița speranțeiAm venit dintr-o lume fără noapte și zi, fără lună și soare, fără flori și petale, dintr-o lume presărată cu o ceață deasă ca o molimă, ca un drum care te poartă spre nicăieri, ca o poartă întredeschisă prin care poți vedea,dar niciodată nu poți trece, o ceață care îți cuprinde sufletul și ființa, te înneacă cu densitatea ei,dar care nu te lasă să mori, nu te lasă să fii fericit, nu te lasă să iubești și nu te lasă să fii iubit. Ea te lasă să putrezești de viu pe un tărâm pierdut, să suferi cumplit până moartea e aproape, iar apoi…totul se repetă ca o morișcă care se învârte, ca un carton care plutește în derivă sau ca o scoică pierdută în deșert. Dar, toate astea s-au sfârșit în momentul în care privirea ta mi-a luminat calea, zâmbetul tău m-a ghidat prin întuneric, iar frumusețea ta m-a făcut să izvorăsc, să renasc, să înfloresc ca un cactus în deșert.M-a făcut să aștept viața, căci până acum am așteptat moartea, m-a făcut să ies la lumină pentru că până acum am fost în întuneric. Tu și lumina ochiilor tăi m-ați făcut să biruiesc în întuneric, căci cu gingășia ta m-ai adus la lumină, zâmbetul tău m-a făcut să roșesc în obrazul meu palid, iar dragostea ta m-a făcut să schimb lacrimile în zâmbete. Iubirea mea, tu, ești pentru mine steaua polara care mă ghidează pe marea învolburată a lumii, ești soarele care mă încălzește când străbat ținuturile arctice ale vieții, ești umbra răcoroasă la care mă adăpostesc în arșița verii, ești lumina speranței care de mult credeam că a apus; dar, o dată cu tine și a cu a ta splendoare, lumina ei din nou am văzut, iar din inima țăndări călcată în picioare ți-am clădit un templu, dar nu e de-ajuns;  cu fiecare clipă care trece eu templul iubirii îl înalț tot mai sus.

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

8 mai 2013

De multe ori ne rugăm pentru lucruri pe care le dorim, în loc să ne rugăm pentru lucrurile de care avem întradevăr nevoie. Adesea confundăm dorinţele şi capriciile cu necesităţi, fără de care viaţa nu poate fi roz, în loc să ne concentrăm pe lucrurile care cu adevărat contează.Nu ştim să apreciem ceea ce avem, să valorificăm la potenţialul maxim, în schimb ne văicărim şi tânjim mereu după altceva mai bun, şi nu mai bun pentru că este întradevăr mai bun, ci mai bun pentru că nu îl avem. Nu realizăm că un lucru mai bun nu este neaparat mai bun, atâta timp cât nu este o necesitate, atâta timp cât noi nu avem nevoie de acel lucru. Aşa ajungem să ne înconjurăm de lucruri materiale, care în timp ajung să colecteze praful. De multe ori dorinţa de posesie depăşeşte puterea raţiuni, de multe ori nu ştim când ceva este de ajuns, când sacul este deja plin şi continuăm să strângem şi să îndesăm în sac, până îm momentul în care realizăm că nici nu mai ştim care este conţinutul sacului, care este rostul tuturor lucrurilor strânse şi care este valoarea timpului pierdut ,în încercarea noastră disperată de a avea cât mai mult. Aşa ajungem la celălat capăt al vieţii şi vedem în urma noastră imperii, dar nu vedem sentimente,vedem castele dar nu reuşim să găsim amintiri, vedem viaţa şi realizăm că noi am ajuns aproape de moarte, fără să realizăm ce înseamnă viața.

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

%d blogeri au apreciat: