Ramas singur intr-o lume in doi ma inchid ermetic in inima mea rece parafrazand ideile altora, incercand sa imi gasesc o ocupatie cotidiana, care sa ma duca pe culmile normalitatii. Indiferent fata de viata si moarte, exilat pe veci in singuratate purtand dupa mine doar umbra neagra care acum imi pare o povara si de care nu pot sa mai scap, cautand rezolvare la unele idei nerezorvabile rasarite ca un ghimpe in mintea mea obosit si iesita din tiparul normalitati. Abatandu-ma mereu de la drum ma ratacesc adesea intr-o lume trista si uitata de toti, unde picuri reci de ploaie iti sapa mormantul in care apoi ai sa mergi. O lumina albastra palpaie uneori aducandu-mi in inima o scanteie de speranta,un semn ca poate drumul pe care merg duce undeva.

Dar de fiecare data…drumul meu ajunge in acelasi loc,ca un sens giratoriu in care ma invart la nesfarsit.