Mâine trăiesc iar: Această poezie este o contemplare asupra vieții și a fricii de a-i înfrunta trecerea și necunoscutul. Poezia surprinde un sentiment de încetinire, de a te pierde în propria noastră existență și a te agăța de ultimele firișoare de speranță. Este o introspecție asupra morții și a vieții, a luptei dintre dorința de a trăi și frica de a muri. Însă, spre final, poezia oferă un final plin de speranță și regăsire, unde moartea este privită ca o evadare dintr-o lume de vis, pentru a trăi din nou în ziua de mâine.
Mâine trăiesc iar
Pășind agale, spre infinitul anost
Al exuberanței duse la extrem,
Mă împiedic de colții răului,
Ancorați în pereți zgrunțuroși ai sicriului în care singur pășesc.
Ca un piron bătut în inima unui vampir
Frica îmi încolțește în sufletul amar
Înlocuind căldura cu un soi de frison,
Scăldat într-o mare anostă de gheaţă.
Inima mea nu mai e ce era odată, acum este ştearsă, fără nicio vibraţie;
Ca o văpaie care devorează ultimul gram de oxigen,
Știind că în secunda următoare, o să moară.
O moarte ca un răsfăț, o izbăvire,
O evadare târzie dintr-o lume de vis.
O lume de vis, cu vise care nu pot fi controlate,
Cu zile… mai mereu înghițite de noapte.
Închin un ultim pahar cu soarta de care mi-e scârbă,
Mohorât parcă, că am scăpat;
Am scăpat!
Azi mor,
Dar mâine trăiesc iar!