Promoveaza site-ul

Categorii

Donează

Ajutaţi la menţinerea site-ului.

Articole recente

Arhive

Urmărește-mă:

Etichete

Meta

Comentarii recente

29 aprilie 2019

 

Când se termină copilăria ?

Copilăria se termină atunci când încetăm să mai visăm cu ochi deschişi, când încetăm să ne mai jucăm şi când grijile ne înăbuşesc dorinţa de a zâmbi. Acest lucru se poate întâmpla la orice vârstă, uni încetăm să mai fim copii încă din şcoală pe când alţii rămân copii pentru totdeauna.

Din păcate nu există o formulă magică a fericirii dar cred că toţi suntem de acord că cea mai fericită perioadă a fost perioada copilăriei. Gândiţi-vă doar cât de (more…)

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2019 Toni Sao

14 aprilie 2013

în urma ta

Soarele nu te încălzește, iubirea o face…

 

Ce rece-i timpul cel flămând

Când nu te pot vedea râzând;

E ca şi cum aş îngheţa

La Soare stând, febleţea mea.

 

Și ceru-albastru a-ncarunţit

De când de mine ai fugit.

Iar Soarele a încremenit

Căci iarna rece a venit.

 

Un vis, atât, aș mai avea

Să vii din nou în la mine,

Căci numai ploaie ai lăsat,

Când ai plecat, ştii bine.

 

Te-ai dus din locul cel senin

Și mi-ai lăsat un aspru chin

Lăsând usor în urma ta…

Dragostea-ți…şi viaţa mea.Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

26 decembrie 2017

Pe vremea când lumea nu era contaminată de radiaţiile telefoanelor mobile, undeva într-o comună apropiată de apă dar totuşi afundată în pădurea, sălăşluia o creatură mitică, desprinsă parcă dintr-un coşmar pe care martorii o descriau cu teamă şi o voce tremurată aproape mută.

Deşii pericolul era iminent mă încăpăţânez să aflu mai multe despre această creatură mirifică care a îngrozit atâta lume şi cum aş putea face asta decât vorbind cu sfatul satului sau cum le spun cei din partea locului înţelepţii satului.

Păşesc încet şi timid pe o poartă din lemn aproape putrezită care abia se ţinea să nu se prăvălească peste mine într-o curte pustie în care iarba şi brusturii îşi croiau drumul spre cer la umbra unu-i nuc bătrân cu crengile de jumătate uscate. Aici îl întâlnesc, stând tolănit pe o laghiţă veche pe nea Mihai, unul dintre puţini oameni care înfruntaseră bestia şi scăpase cu viaţă. Era trecut prin multe, cum aveau o vorbă vecinii „Nea Mihai e mai bătrân ca nucul”, iar această caracterizare nu era departe de adevăr. Pe faţa lui zbârcită  se vedeau cicatrice şi urme de zgârieturi iar în ochi lui de un albastru spălătăcit se oglindeau anii ce au trecut.

-Ziua bună! Exclam eu foarte entuziasmat şi încântat…dar imediat vecinul care mă însoţea mă linişteşte:

-Nea Mihai nu prea aude, i se trage de la sunetul bombelor pe care le-a auzit în războaie.

Întradevăr trecuse prin multe în viaţă, atât de multe încât nici nu îşi mai aducea aminte de toate, pentru că odată cu bătrâneţea au venit şi greutăţile iar el, alterna clipele de luciditate cu clipele de „cufundare” în care parcă se desprindea de lumea reală şi cele lumeşti şi călătoarea liber în amintiri de cele mai multe ori scufundate în lacrimi.

Nea Mihai a avut două neveste pe care le-a pierdut pe rând, în fiecare război câte una,

la fel şi cei patru feciori care au pierit tot în război iar fata ce-a mare a murit pe patul de spital după vreo 10 ani de suferinţă pricinuită de moartea frăţiorilor ei iubiţi. Doar ea îi mai rămase dar  s-a dus şi ea iar de atunci, lumea nu a mai fost la fel, nopţile au devenit lungi şi pustii iar răsăriturile au devenit de prisos. Nimic nu îl mai putea face să zâmbească şi nimic nu îi puteau oprii lacrimile care i se scurgeau pe obrazul aspru ca un râu de munte care îşi face cărare necontenit spre mare. Doar florile de pe mormintele celor dragi îl fac să păşească mai departe pe această lume.

-Nu-i lucid numai la morminte… Aşadar singurul lucru care îl mai ţinea legat de lume era grija nebună pe care o avea pentru acele morminte.

Mă întreb uitându-mă la nea Mihai dacă nu cumva am bătut drumul degeaba, deoarece bătrânul acesta plăpând nu îmi pare prea prea lucid. De fapt el nu era lucid decât în anumite momente iar acele momente erau la cimitir când mergea la mormintele celor dragi.

Singura cale era să aştept, dar cum răbdarea nu mă caracterizează foarte mult decid să plec spre cimitir.

Cimitirul nu era deloc departe dar eu tocmai am aflat că intrarea este pe partea opus iar până acolo treceam printr-un câmp unde porumbul era crescut deja până la nivelul genunchilor , treceam peste două poduri şi treceam printr-o pădure deasă şi întunecoasă. M-ai rău de atâta nu cred că se putea.

Băiatul care m-a adus la nea Mihai se oferă să îmi arate drumul spre cimitir în schimbul încă câtorva bănuţi, pentru că după cum chiar el exclama, în zilele noastre „trebuie să mai faci câte un fir de leu”. Încet încet lăsăm satul în urmă, odată ce trecem de pod în jurul nostru se vede doar verdeaţă. Pe marginea drumului şi de o parte şi de alta sunt pomi mărunţi înghesuiţi parcă pentru a face un paravan pentru ce se află după. Unde şi unde mai este câte un ochi de lumină unde se poate vedea lanul de porumb în partea dreaptă şi lunca râului în partea stângă.

Soarele era ascuns în spatele unor nori negrii care se suprapun unii peste alţii formând nişte forme destul de ciudate.

-Crezi că o să ne prindă ploaia? Întreb eu îngrijorat.

-Nu plouă! Adică dacă plouă e bine că fuge năluca. Exclamă băiatul cu vocea tremurând.

-Dar ce-i aia o nălucă? Această întrebare îl face pe băiat să tresară.

-Noi nu vorbim despre asta, uite am ajuns la troienită. În partea dreaptă a drumul se poate vedea o cruce de lemn cum sunt cele de la intersecţiile de drumuri, doar că aici drumul nostru nu se intersecta cu nimic. În jurul ei pe o rază de vreo zece metrii se vedea pământul negru, parcă ars, pe care nu era nici urmă de verdeaţă. De asemenea troienita era plină de zgârieturi, ca şi cum o felină şi-ar fi ascuţit ghearele pe ea.

-Ţineţi drumul acesta înainte, treceţi de pod şi tot înainte o să ajungeţi la cimitirul vechi.

-Dar… Rămân doar cu întrebarea pentru că băiatul aleargă deja de rupe pământul înapoi spre sat.

Se pare că am rămas doar eu în această călătorie care nu ştiu unde va ajunge şi care este de fapt scopul ei, dar cu toate astea mă hotărăsc să merg mai departe. Cerul devine parcă tot mai negru iar vizibilitatea se reduce cu cât înaintez mai mult şi de parcă întuneceala nu ar fi de ajuns din partea stângă a drumului vine o ceaţă, ca un abur care traversează drumul de pământ şi se pierde undeva în depărtare. Inima începe  să-mi bată cu putere când realizez că în jurul meu nu se aude nimic, doar respiraţia mea gâfâită mai sparge liniştea care s-a aşternut de când am rămas singur.

Dintr-o dată liniştea este perturbată de un răcnet puternic care se aude de undeva din depărtare. Era un sunet care semăna cu urletul unui lup dar care nu părea că vine din gura unui lup, era mai mult o imitaţie de urlet de lup combinată cu un plâns de om.

Mă gândesc că este cineva care încearcă să îmi facă o glumă. La acest gând parcă o parte din teamă dispare deşi urlete se aud tot mai puternic semn că mă apropii de sursa lor, atunci mă gândesc să intru în jocul celui cu gluma şi încep să urlu imitând acelaşi sunet când deodată liniştea se aşterne iar. Acum doar urletele mele mai răsună semn că gluma nu a ţinut.

Cu atâta distragere nici nu mi-am dat seama că deja am ajuns la podul de care îmi zicea băiatul. Era un pod de lemn, destul de şubred care era înconjurat de abur.

Lăsând la o parte grijile legate de nesiguranţa podului decid să traversez, nu fără emoţii, deoarece cu cât înaintez mai mult podul încep să îşi facă balans devenind tot mai instabil,

însă odată ajuns la jumătatea podului prefer să merg în faţă decât să mă întorc. O decizie bună pentru că imediat ajung în partea cealaltă. Odată ce am trecut răsuflu uşurat şi mă întorc spre pod să mai văd odată la ce pericol m-am expus când la celălalt capăt al podului zăresc un animal, nu-mi pot da seama din cauza aburului care iasă din apă dacă e un câine vagabond sau un lup. După statura impunătoare, blana de un gri foarte deschis şi colţi fioroşi pe care nu se sfiieşte să îi arate ameninţător cred că era vorba de un lup.

Pentru o clipă care parcă a ţinut o eternitate am stat nemişcaţi uitându-ne unul în ochi celuilalt, deşi mă uitam la un lup fioros vedeam parcă ochi unui om trist gata să izbucnească în lacrimi. Această contemplare reciprocă a fost întreruptă de un mârâit ameninţător care mă obligat să fac singurul lucru posibil în situaţia respectivă şi anume să mă întorc şi să fug… În mintea mea nu mai exista alt gând decât acela să scap, priveam doar în faţă deşi oricum nu vedeam la mai mult de doi metri în jurul meu când, deodată obosit, mă hotărăsc să primesc înapoi. Din fericire nu părea că animalul mă mai urmărea dar uitându-mă în jur îmi dau seama că mă aflu în mijlocul unei păduri, pe un drum care nu ştiu unde duce, un drum care ştiu că are o singură direcţie…înainte de vreme ce în spate am lăsat un animal fioros.

Astfel păşesc agale pe drumul îngust încadrat de o pădure îmbătrânită dar totuşi verde, care îţi dădea impresia de ireal. Pe marginea din dreapta drumului curgea un pârâiaş care se vărsa în vale. Întunericul este un întuneric mai degrabă gri decât negru, care îmi permite să văd în depărtare dar care mă împiedică să îmi dau seama clar ce anume văd, când deodată  în partea stângă a drumului se vede un luminiş.

Apropiindu-mă de acel luminiş realizez că este de fapt o poartă veche şi ruginită de fier care face trecerea din pădure în vechiul cimitir al satului. Poarta înaltă era legată cu un lanţ gros înfăşurat de mai multe ori în jurul celor două mânere ale porţii şi asigurat cu un lacăt gros care strălucea în contrast cu poarta şi lanţul ruginit. Părea un lacăt de argint care la o examinare mai atentă observ că nu are nici un orificiu pentru cheie, practic odată închis nu se mai poate deschide. Deasupra porţii stătea scris pe o pancartă un mesaj „Gratam regnum caelorum” scris într-o limbă pe care nu o înţeleg. Nu pot să îmi ascund mirarea unui asemenea lucru, de ce ar încuia cineva un cimitir astfel încât să nu mai poată intra nimeni, niciodată în el? Şi dacă tot au părăsit cimitirul, de ce au lăsat acolo un lacăt de argint? Bineînţeles eu pot doar să speculez răspunsul la această întrebare şi să încerc să găsesc o explicaţie logică la toate aceste întrebări care mi-au invadat gândul.

Acum dacă omul nu poate rezista unei tentaţii, această tentaţie este curiozitatea, iar eu recunosc, deşii sunt destul de îngrozit de cele întâmplate până acum, curiozitatea parcă mă împinge de la spate şi mă îndeamnă să face exact ceea ce mă îngrozeşte şi anume să escaladez gardul şi să ajung în cimitir. Oricât de mare este dorinţa de explorare mă decid să nu trec de poartă, mulţumindu-mă doar cu privitul printre gratiile de fier ale porţii.

Cerul înnorat pare că începe să se lumineze iar vizibilitatea mea începe să fie din ce în ce mai mare, acum văd până în capătul celălalt al cimitirului. Începe astfel încet să explorez cu privirea criptele şi crucile de piatră spălătăcite de ploi şi trecerea timpului când observ deodată la unul dintre morminte o lumânare aprinsă. Acest lucru mă îngrozeşte şi pentru câteva secunde nici nu pot să mă mişc de pe loc, nu pot nici măcar să clipesc, iar gândul meu parcă încremeneşte şi oricât aş încerca să mă gândesc la o explicaţie logică nu reuşesc să leg ideile una de cealaltă. Un vânt uşor şi rece îmi suflă parcă în ceafă dar sunt aşa de terifiat şi înspăimântat încât nu pot să mă întorc să văd despre ce e vorba.

Încerc să mă întorc dar nu reuşesc, de parcă corpul nu mai răspunde la comenzi, nu pot să mă mişc, nu pot să vorbesc, privirea parcă încearcă să mă ajute colindând în câteva fracţiuni de secundă tot ce este în câmpul meu vizual când deodată realizez că şi la mormântul de lângă sunt lumânări aprinse, la fel şi la cel de lângă, de fapt la mai multe morminte din zona respectivă pâlpâie lumânări care în ciuda adierii reci pe care o simt în spate refuză să se stingă. Gândul şi judecata mea parcă încep să se desprindă de corp când din depărtare aud urletul care mă obligase să o iau la goană…

 

O durere îngrozitoare de cap mă cuprinde deodată şi o senzaţie de moleşeală pune stăpânire pe mine răpindu-mi parcă controlul asuprea mea

– Eugen !? Aud o voce fermă care mă strigă, e o voce de om, o voce care parcă începe să îmi urnească simţurile la loc.

– Eugen !? Aud deja a doua oară strigătul şi cu un efor aproape supra  omenesc reuşesc să îmi ridic pleoapele care mi se înţepeniseră parcă pe ochi oprindu-mă să văd ce se întâmplă în jurul meu.

– Cred că sa trezit…se aude o voce subţire, ca de copil.

– Eugen ne auzi… de data asta aud o voce de femeie iar mintea mea şi aşa încurcată parcă nu reuşeşte să găsească o logică clară a evenimentelor, încerc să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine, cum au ajuns toţi oameni ăştia în cimitir cu mine când deodată simt ceva rece care mă prinde cu fermitate de antebraţul drept. În acel moment în mintea mea s-a aşternut un văl negru iar simţurile mele au dispărut în totalitate dându-mi o senzaţie de somn profund în care încep să mă cufund auzind în jurul meu o sumedenie de voci care mă fac să îmi pierd minţile.

– A venit popa ?

Va urma…

 

 

 

 Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2017 Toni Sao

16 februarie 2013

google

În ultimul deceniu spiritul practic şi uşurinţa au întrecut cu mult puterea raţiunii. Efectul eficientizării ineficiente este dezastruos pe termen lung. În secolul vitezei toţi încearcă să devină mai eficenţi, însă de fapt doresc să lucreze mai puţin, să primească mai mult şi să cumpere mai ieftin. Aşa se ajunge la optimizare prin tăieri, dar optimizând prin eliminare de multe ori pierdem din vedere privirea de ansamplu, rezolvând o problemă prin crearea alteia. Informaţia a deveni accesibilă pentru toţi, cee ce este un lucru bun, doar că accesul la informaţii, nu vine datorită uniformizări ci din raţiuni economice. Aceste raţiuni economice însă au ca singur scop profitul, lucru care de multe ori afectează calitatea informaţiilor primite. Aparent avem toată informaţia la liber, disponibilă oricui, dar în realitatea avem la dispoziţie aşa multe informaţii neverificate, încât pentru a obţine o informaţie sigură suntem nevoiţi să plătim. În concluzie liberatatea nu este chiar aşa de liberă, lanţurile au fost înlocuite cu elastice, mai flexibile dar a căror scop este să te imobilizeze. Toate aceste lucruri sunt efectul optimizări şi eficientizări economice făcute fără un plan pe termen lung. Astfel am ajuns în situaţia în care am început să renunţăm la siguranţă pentru un profit mai mare, am ajuns să eficientizăm producţia scoţând din ecuaţie factorul uman, am ajuns să renunţăm la vizita la doctor în favoarea informaţilor disponibile online. Siguranţa şi viitorul nu mai contează într-o lume în care primează factorul economic şi câştigul imediat, nimic nu mai este făcut să dureze iar calitatea deşi ar trebuii să crească, scade. Lumea a devenit tot mai falsă, ascunsă sub masca aparențelor înșelătoare, care ne induc în eroare, atât pe noi cât și pe cei din jurul nostru, făcându-ne să ne îndoim de cei buni, să îi venerăm pe cei răi și să îi urmăm pe cei slabi. Conducătorii adevărați, au devenit leneși, predicatorii s-au înmulțit, iar profesioniști au fost înlocuiți cu zumzetul părerilor subiective și neavizate. Așa am ajuns să înlocuim tot; De la experți, la doctori, cu un singur proroc. Indiferent ce căutăm, de la un simplu răspuns la o întrebare banală până la tratamentul pe care trebuie să îl urmăm în cazul în care avem anumite simptome de boală o să apelăm la unicul proroc…GOOGLE! Pentru că google este vârful Iceberg-ului eficientizării fără cap făcute din raţiuni pur economice.  Dar urmărind doar profitul şi câştigurile imediate ajungem să ne apropriem de prăpastie mai degrabă decât să evaluăm spre mai bine.< /p>

 

Ușor, ușor pe boltã se vãd stele

Ce străucesc avar şi luminos,

Ca inima cuprinsă de durere

Ce-şi rupe încet, elanul credincios.

 

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

18 martie 2013

dragosteaDragostea este pentru om ce este flacăra pentru foc, Lumina și totodată căldura. La fel ca un foc, dragostea pornește de la o simplă scânteie și arde cu  intensitate și  flacără diferită.Uneori cu flacără albastră, altădată cu o flacără gălbuie, ștearsă, uneori intens, alteori mocnit, aproape să se stingă. Dragostea, la fel ca un foc, arde la o intensitate mai mare când vântul îi este potrivnic sau, deopotrivă se stinge când nu mai are aer. La fel ca  focul, întotdeauna va fi cineva care va încerca să o stingă. Pompieri o să se găsească mereu destui în jur, dar fiecare trebuie să își găsească „piromanul” care îi va aprinde sufletul. Nu este de ajuns însă să găsim persoana care declanșează scânteia ci  să o și păstrăm. Dragostea, la fel ca un foc, trebuie alimentată, ea va varia mereu, uneori va arde mai intens, alteori mai mocnit,dar important este să nu o lăsăm niciodată se se stingă, să nu lăsăm pe nimeni să o stingă și să (more…)

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

22 februarie 2013

Inimi de gheaţă

 

Privighetori uitate cântă-n seară,
Păsări pierdute fără stol,
Despre iubire ,despre viaţă ,
Care se scurge ca un rol.

 

Iubiri pompoase trăite-n oase mute,
Pierdute-n lumea fără soţ,
Reflexii ştirbe ,fără nume,
Care răsar de după colţ.

 

Gânduri turbate nu mă lasă,
S-ajung în lume la al meu dor.
Privirea ta (more…)Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

11 februarie 2013

"Sigurul drum care nu poate fi stăvilit este drumul iubirii"

„Sigurul drum care nu poate fi stăvilit este drumul iubirii”

Vin la tine,

Tot de la tine

Plec spre tine

Tot de la tine

Ajung la tine

Tot de la tine

Plec de la tine

Tot la tine

Căci toate drumurile mele

Duc către tine…Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

11 martie 2013

Oameni sunt o specie de culegători care adesea nu seamănă nimic decât unul cu altul.

Oameni sunt o specie de culegători care adesea nu seamănă nimic decât unul cu altul.

 

Odată ce toamna cea rece se așterne, cu picurii ei de rouă, începem să ne pregătim hambarele, să ne pregătim de treierat, de cules, de adunat, deși…uitându-ne în urma noastră, la primăvara călduroasă scăldată de ploi, realizăm că nu am semănat nimic, nu am plantat nimic, nu am impărțit nimic și cu toate aste ne pregătim de cules, ne pregătim să înfruntăm iarna cea rece care urmează, tăind ce nu am plantat, culegând ce nu am semănat, gândindu-ne doar la primăvara călduroasă și roditoare care urmează…dar, oricât de grea ne-ar fi iarna, oricât de răcoroasă, primăvara o va șterge ca un burete din amintirea noastră. Apoi zi după zi, tot mai călduroasa, primăvara se va transforma în vară, vara se va transforma în toamnă, iar noi…ne vom pregăti de cules.Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

Post tags: ,

20 februarie 2013

Locul de parcare

Statutul locatarului este dat de locul de parcare.

România este ţara în care un loc de parcare se dobândeşte cel mai uşor. Nu ai nevoie de bani şi titluri notariale, tot ce trebuie să faci este să îţi parchezi maşina pe acelaşi loc de câteva ori consecutiv şi locul acela devine al tău. Nu contează dacă este un loc de parcare amenajat, o parcare la bordură sau pe podeţul cuiva. Odată instalat e un drept divin pe care îl primeşti şi pe care trebuie să îl aperi. Nu contează al cui a fost înainte, nu contează cine plăteşte pentru el de vreme ce acum este al tău. Bineînţeles din fericire, odată cu proprietatea nu vin şi costurile sau obligaţiile. Acum este de datoria ta să îţi aperi locul de parcare cu trudă obţinut. Trebuie să păzeşti locul astfel încât nimeni să nu îl cucerească şi dacă (more…)

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

11 ianuarie 2013

cersetor cu Iphone

Un lucru nu este trist numai datorită naturii lui ci şi datorită felului de a fi.
Ce am văzut aşa de trist? Am văzut un tânăr sănătos tun, în plină putere, destul de dezgheţat la minte care preferă să îndruge o poezie patetică despre o familie în suferinţă apelând la mila oamenilor de rând în loc să pună mâna să muncească ceva, am văzut un copiil cu răni în genuchi de la mătănile şi plecăciunile scrise într-un scenariu subru, de o minte bolnavă, am văzut bătrâni cu patruzeci de ani de muncă grea întinzând o mână umilă la gura de metrou, am văzut copii care încercau în zadar să umfle o pungă spartă plină cu mercur, am văzut priviri în a căror fundal rula un film de groază presărat cu abuzuri şi violenţă, am văzut oameni deznădăjduiţi de deznădejdea lor, am văzut tristeţea în cel mai mic amănunt şi am realizat că de fapt sunt orb. Sunt orb la tristeţea din jur, ca o statuie cu inimă împietrită care uitată pe piedestralul ei încearcă să uite de real şi încearcă să îi tragă pe toţi în lumea ei de gheaţă. Sunt un produs semiretardat al unie societăţi meschine, insensibile şi intolerante gata oricând să şocheze prin nepăsare.
Sunt un orb surdo-mut blocat într-o civilizaţie îngustă pregătită în orice moment să urce înapoi în pom. Sunt un mut care vorbeşte surzilor în numele orbilor…

Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

23 mai 2013

venin

Privind spre mãrile de ceara

Spre oceane de penin,

Ce zaresti ?privesti deodata

A infernului venin !

 

De sub mari, de dupa ape

De sub umbra unui pin,

Se zãresc scântei de lacrimi

Ce se scaldã in venin.

 

În veninul pur din ape,

În veninul din pelin,

Ce-a umplut o lume întreaga

De-a infernului venin.

 

Peste tot în lumea oarbă

Și pe cerul cel senin,

Vezi doar umbre ce se leagă

Cufundate în venin.

 

Norii toți de-ar fi să piară,

Timpul să se scurgă lin,

Tot nu ne-am trezi la viață

Căci ni-e ființa din venin.

 

 Digiprove sealCopyright secured by Digiprove © 2013 Toni Sao

Newer Posts »
%d blogeri au apreciat: